Surprize, surprize ... pe Muchia Rosie (Piatra Craiului)

August 2011

Ileana,Adi, Gabi

3B, 11 lc clasic (7lc am facut noi)

 

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

(Lionel Terray – „Cuceritorii Inutilului”) 

Astrele s-au aliniat si iata ca reusesc sa leg inca un weekend pe munte luna aceasta.  Si este timpul pentru inca ceva nou in Crai. Am ales ceva ce parea foarte interesant si frumos: “intre Peretele Central al Marelui Grohotis şi Peretele Piscului Rece se înalţă senzaţionala Muchie Roşie ca o scară, de o svelteţe gotică, din calcar roşu.” (W. Kargel)

Echipa de soc (eu, Ileana si Adi) deja sudata in diverse ture de zi si de noapte ajuge la cabana Garofita Pietrei Craiului pe la 1 noaptea. Somn pana dimineata si cu greu ne urnim catre marele grohotis (indicator CG 2 ore).  Adi lucrase aproape non-stop in ultimile 3-4 zile si era mai mult robotel.

Tinta noastra, pe linia bradului ce desparte cele 2 limbi de grohotis

Dupa o perioada de urcus lejer, dupa intersectia cu TR dinspre Plaiul Foii, incepe un urcus istovitor. Cam 30 minute a stors picatura dupa picatura din energia ce o stocasem pentru catararea muchiei.  Intr-un final iesim la grohotis … avand in fata privelistea impresionanta a peretilor de calcar. In centrul lor, ghici cine trona? Evident … Peretele Central al Marelui Grohotis

Peretele Central

Trecem in braul rosu si ne indreptam spre punctul de start. Pe parcurs intalnim placuta memoriala pentru  Nae Anghelide cel care a descoperit canionul ce-i poarta numele, precum si alte locuri din Crai. Evit sa le spun colegilor faptul ca aici si-a gasit sfarsitul, nu vreau sa-i bag la idei. Nici ei nu observa placuta. Hmm ... parca am presimtit eu ceva … dar vedem noi mai incolo ce si cum.

Continuam pe brau si ajungem la 2 brazi, o zona de unde imi pare ca se poate incepe traseul. Stiam ca este putin pitonat si ca nu exista o intrare clasica marcata asa ca trebuia sa ne descurcam/orientam la fata locului.

Braul rosu

Locul unde am intrat in traseu, dupa cei 2 brazi

Pana aici toate bune si frumoase, incredere la nivel maxim, bucurosi ca am descoperit usor muchia si intrarea. Pornesc in prima lungime. Pun asigurare de moral la brad si dau sa plec. O scurta fatza cazuta apoi panta usoara si cu multa iarba.

Hopaaa ! Ce-i asta? Bolovanul asta se misca, ala se clatina, de astalalt parca nu as trage, in asta nu am incredere! Fir-ar sa fie! Nici macar nu am plecat in traseu si moralul meu era serios zdruncinat. Ce fac acum? Ma uit la traseu si aproape ma apuca rasul. In mod normal pe aici s-ar merge chiar neasigurat iar eu stau si ma codesc. Ciudata senzatie. Nu am mai simtit-o pana acum. Pana la urma plec si urc metru dupa metru abia dupa ce verific de 2 ori fiecare priza. Evident multe se misca asa ca ma misc si eu foarte incet.

Plecarea in prima lc

Nu stiu ce credeau colegii in acele momente, dar le simteam tensiunea si incercam sa o ascund pe a mea. Pitoane ioc ! Bucle de cordelina, mai un friend, mai un anou. “Da, Doamne sa nu cad, ca nu stiu daca ma tine bolovanul asta!” Reusesc sa ajung la un copacel si regrupez plasind si un friend intr-o fisura minunata. Trag un fluier de confirmare a regruparii si incep sa aduc secunzii. Usor-usor ajung si ei si parca emotiile de inceput se risipesc.

In prima regrupare

Plec in urmatoarea lungime, traseul chiar usor, ma gandeam ca vom termina repede si ca ar fi trebuit sa aleg ceva mai dificil tehnic.  Dar nu stiam inca ce ne asteapta !!!

Plecarea in lc2

Privelisti extraordinare! Vad un culoar frumos printre 2 lespezi cu o iesire interesanta.

Ouch! Nuuu…!!  ce ma fac? Am miscat ditamai televizorul. E greu….dar daca-i dau drumul se duce direct in regrupare, peste secunzi. Trebuie sa-l tin pe loc. OK, dar acum nu ma mai pot misca, sunt pe post de suport pt bolovan.  Ma uit peste poteca marcata ce traverseaza grohotisul. Nu vreau sa se trezeasca cineva cu o ploaie de pietre in cap. Urlu: “Piatraaaa....!” si imping cumva bolovanul intr-o alta directie decat spre secunzi. Uff, urata treaba!

Treburile se mai linistesc si corzile se intind metru dupa metru. INcep insa sa le trag din ce in ce mai greu, ma gandesc ca freaca pe undeva pe la bolovanii pe langa care am trecut. Si nici parcursul nu a fost chiar drept, destul de sinuos.  Dar panta este lejera si continui sa urc si sa caut un loc de regrupare. Ce bolovan frumos, aici ar merge un anou. Aaa , da, ok, dar parca se cam clatina. Bun, uite acolo altul parca ceva mai stabil. Aha, asa este. Bineinteles,  pana trag putin de anou sa vad daca tine. Nu se poate… urmatorul la fel. WTF!?!? Stiam ca nu sunt pitoane (per total amgasit 5 pe toata creasta), dar se pare ca nu exista nimic stabil pe muchia asta! Si tot asa, aceasta lungime de coarda s-a intins pe 80-90m, Adi si Ileana trebuind sa mearga concomintent cu mine o buna bucata (aveam corzi de 50m si de 60 m).

Cand gasesc un loc bun de regrupare observ si un piton pe o placa ceva mai sus. Hait, abia aici aparusi pisicherule? Mai devreme, cand aveam nevoie te ascundeai! Ei, lasa ca pricum o sa te folosesc si pe tine, uite asa ca sa nu stai degeaba.  Si pun o asigurare apoi revin in regrupare.

In regrupare, pitonul cu pricina e ceva mai sus, iar in sticla nu este suc, este shake Herbalife, prietenul si partenerul de nadejde in toate turele

Apoi, ma apuca compasiunea. Oare de cand nu ai mai vazut tu pe cineva la fata, pitonule? De cand astepti tu sa mai ajuti un alpinist in cautarea unui punct stabil pe aceasta muchie dezordonata si extremede friabila? Oare ce o fi fost in mintea celui ce te-a harazit acestui munte?

Osteniti mai degraba din punct de vedere psihic hotaram sa mancam cate ceva si sa admiram privelistea senzationala.

O parte a muchiei sub noi si marele grohotis in vale

Peretele devine ceva mai vertical si catararea este mai placuta. Asta pentru cativa metri, deoarece … ei bine ati ghicit! Un imens bolovan sta intr-un echilibru extreme de precar, asteapta parca sa-l atinga cineva.  Trec cu mare grija si mai urc cativa metri.

Apoi , alti si alti bolovani, lespezi, pietre sau bucati de stanca ce se rup. ”Piatraaa….bolovaaaan…!!!” Zgomot de pietre cazand si miros incins de pucioasa. Inima imi este cat un purice! Nu vad pe nimeni in poteca de sub perete, iar secunzii ma asigura ca totul este bine si la ei. Ufff, am mai scapat o data.

Plecarea in lc3

Gasesc 2 bolovani seriosi, care nu par a avea de gand sa paraseasca locurile natale. Sigur or fi locurile lor natale? Sau or fi venit si ei de undeva de mai sus si s-au stabilit aici? Orice e posibil pe creasta asta.

Filez secunzii care urca cam la 5-6 metri unul in spatele celuilat. Si ei merg destul de repede.  Se pare ca ne-am acomodat cu terenul friabil si incepem sa recunoastem bolovanii stabili ceva mai usor. Totusi, coarda mai dizloca din cand in cand pietre, se aud curgand si cazand in marele grohotis. Altfel, totul pare linistit.

Deodata: “ZBAANGG ... BUUFFFF…...CRRRRRRRR” … zgomot asurzitor !!!

Inghet! Inima-mi sta in loc! Astept ca semicoarda rosie sa se intinda dintr-un moment in altul! Zgomotul infernal continua. Imi trec prin cap imagini de tot felul. Instinctiv fac un cabestan pe semicoarda rosie si-l agat de carabiniera ancorata la punctul fix! Ma astept la ce-i mai rau! Zgomotul devine asurzitor si déjà cred ca e vorba de o avalansa de pietre si nu de un bolovan singuratic. Ma gandesc la bolovanul imens pe langa care am trecut.

Imi aduc aminte si de coarda verde. Pe ea este Ileana, la greutatea ei o pot tine mult mai usor in asigurarea de pe ham.

Imi aduc aminte si de Nae Anghelide. Dar la el a fost alta poveste, alta situatie… Si zgomotul asta care parca nu se mai sfarseste sa pot vorbi cu secunzii…

Inutilitate! Asta este sentimentul care ma incearca. Nu pot face nimic, stau si ma uit la corzi si ma rog sa ramana asa cum sunt, netensionate.

Deodata, liniste! Nefireasca, dupa momentele  anterioare. Corzile sunt la locul lor, strigate nu am auzit. Hai ca se poate! Trebuie sa fie bine! Nu are cum sa fie altfel, am venit aici sa admiram muntele nu sa-l cucerim, deci nu suntem in razboi, deci …deci....deci….

 “Aaadiii….esti bineeee? Ileeanaaaa!!” 

“Daa..!!”  suna izbavitor raspunsul. Nu mai stiu daca au raspuns amandoi pe rand sau in acelasi timp, sau cum a fost…. Sentimentul  de eliberare a fost intens … nimic nu mai conta.

Aproape imi dau lacrimile de bucurie. Apar si ei si il intreb pe Adi ce s-a intamplat, daca a patit ceva. Nu stiu ce fatza aveam in acel moment. Mirat, se uita la mine si-mi spune ca nu el a provocat curgerea de pietre.  Raman consternat. Ma uit la Ileana si realizez ca ca omul avea dreptate. Nu stiu de ce m-am gandit ca sigur el a dizlocat vre-un bolovan sau i-a fugit vre-o priza de sub picior. Dar de unde? Ileana dizlocase un bolovan masiv, probabil acelasi pe langa care trecusem si eu.

Frustrarea cea mare a Ilenei era ca ea abia il atinsese, nici macar nu incercase  sa-l foloseaca pe post de priza sau sa se sprijine pe el.

Nu stiu ce sa fac. Sa rad pentru ca Ileana (o mana de om, dar o mare persoana) a provocat acest incident si deci nu a fost deloc in pericol sa-i cada bolovanii in cap, sau sa plang pentru ca eram sigur ca Adi a provocat curgerea iar eu nu am luat in calcul alta varianta (bietul baiat a mers ca pe oua tocmai pentru a evita sa arunce ceva pietre in capul fetei). Inca ramane sa ma decid…

 Dar decid ca secunzii sa nu mai mearga concomitant chiar daca vom pierde mult mai mult timp. Este mai sigur si asta este cel mai important acum. Al doilea second sa stea bine adapostit in regrupare. S-a dovedit o alegere inspirata.

Plecam in urmatoarea lungime si trecem printer cele 2 lespezi ce formeaza urechile gigantice pomenite de Cristea in cartea sa.

Adi in "urechile de iepure", o zona mai curata si placut de catarat

Dupa ce depasim urechile vedem si o parte din Poiana Inchisa  unde un grup sta si face plaja si se odihneste, in timp ce noi incercam sa ne mobilizam sa continuam. Deja timpul este mult depasit si se pune doar problema iesiri in creasta teferi si nevatamati. Daca e posibil si pe lumina!

Apoi ajungem in cea mai friabila zona a crestei.

Probabil inutil sa mai amintesc puzderia de pietre ce cad in timpul trecerii noatre, unele miscate de picioarele noastre, altele de coarda serpuind printre bolovani.

Brrr….. Hai , usurel, cu grija. Ocolim zona respectiva iesind putin din creasta si intrand intr-un brau ce se alungeste din Peretele Central.

Muntele sta sa cada peste noi

Revenim in creasta, incurc cumva descrierea si ma bag intr-o zona destul de urata, cu un traverseu expus si lespezi miscatoare. Dublez asigurarile la tzancuri cu frienduri la fisuri, pe considerentul ca daca prima asigurare pica, macar a doua (aflata la mai putin de 20 cm) va tine. Urata zona in care m-am bagat singur.

Imi vine in cap o melodie a grupului Manowar. Nu stiu daca vi s-a intamplat si voua.

Brusc si dintr-o data:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I'm not afraid to die”

Numai ca la mine suna cam asa:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I AM afraid to die”

Se repeta obsesiv. Or fi de vina minunatele fiinte ce ma asteapta acasa? 

 Oare secunzii cum o vor trece? Decid sa asigur doar la 1 coarda urmand sa caut de sus o alta varianta pentru macar unul dintre secunzi. Reusesc sa ies cu bine, prind un hornulet si ma duc tare in sus.  

Regrupez si am parte de o alta surpriza neplacuta. De jos urca o ceata densa, dinspre creasta nordica vantul sufla cu putere si aduce niste nori negri, amenintatori. Asta ne mai lipsea! Si Adi trebuie sa treaca prin travbersarea aia in care m-am bagat ca ….bip …. !

Cand ia uite, in partea cealalta pare mult mai prietenos. Uffff.  Hai, Adi, hai ca poti!  Stiu ca esti obosit, dar stiu si ca ai o mare putere de lupta in tine  … acum avem nevoie. Nu-l vad, dar pot comunica cu Ileana si astfel stiu mai usor cand sa strang sau cand sa slabesc coarda. Bravo! Ai trecut nesperat de repede! Ce ne faceam daca te luau si pe tine emotiile si morcovii cum m-au luat pe mine cand am trecut cap pe acolo?

Pe Ileana o trimit sa coboare putin pe brau inspre Peretele Central si sa urce direct niste fetze nu tocmai prietenoase dar gandind ca ea este usoara, in caz de nevoie o tragem salam si tot o aducem sus. Nu a fost cazul.

Il las pe Adi sa o fileze si cum suntem sub amenintarea intunericului si a ploii incerc sa fotografiez mental urmatoarea lungime. Dupa parerea mea mai erau cam o lungime si jumatate , maxim 2.

Ajunge si Ileana si ma bucur nespus ca am reusit sa facem asa o echipa. Fiecare stie ce are de facut fara a mai vorbi prea mult. Avem incredere unul in celalalt si asta ne de puterea necesara. Stim ca si daca ne apuca ploaia sau intunericul vom termina traseul cu bine. Nu are rost sa ne grabim aiurea dar nici nu pierdem timpul, soarele este déjà sub dealurile din zare, iar amenintare ploii nu trecut inca, desii norii s-au mai subtiat. Speram ca este doar ceata provocata de racirea temperaturii la lasarea serii.

Auzim ceva voci de sus, o voce de fata. Eu nu inteleg ce spune, Ileana replica cum ca a auzit ceva de genul “mai au ceva de urcat pana ies in creasta”.  Incredibil, dar aceasta voce venita de undeva de sus, din creasta sudica ma convinge ca vom termina traseul cu bine si imi da noi puteri. De ce? Habar nu am.

Plec. Urc. Ocolesc. Caut regrupare.  Nu gasesc.

“Uiuhuuuuu” – strig eu. 

“Ce-ai patit?” – se aude de jos

“Uiuhuuuuu” – din nou eu, neputind articula altceva.

“Uiuhuuuuu” – se aude de jos, secunzii intelegand ca am ajuns langa creasta. Eram de fapt la 4-5 metri mai jos, pasajul ramas fiind o galma usoara de iarba.

Dar nu e gata. Cand Adi ajunge la 1 metru de mine ii spun sa treaca mai departe, pentru ca eu consider ca merita sa fie primul care iese in creasta. Desi eu am fost cap, el a tras mult de el, si m-a ajutat moral pe parcursul turei. Dau sa-i fac loc, insa … bineinteles dizloc un bolovan mare, care-i pica exact pe picior.

Iarasi inghet! … nu reusesc sa articulez nimic. Am crezut ca i-a fracturat piciorul. Cu probabil ultimele puteri striga “Piatraaaaa!”, cu gandul la Ileana care astepta in regrupare. Dau sa-l ajut dar pleaca o alta bucata ”Bolovaaaannnn!” – tip si eu.

Nu se poate, nu aici, am terminat traseul, uite creasta e acolo …. Liniste, si apoi Ileana ...”sunt ok!, haideee!” .  Ce usurare! Am aflat apoi ca se bagas ebine in regrupare si bolovanii au trecut peste/pe langa ea. Inspiratia de mai devreme de a nu mai merge concomitent, cat ma bucur.

Adi iese intr-un picior in creasta, apare si Ileana, luam corzile si ne bucuram. Lumina mai este pentru exact 10 minute, timp in care ne strangem lucrurile si gasim poteca marcata.

Pe Adi il doare piciorul dar nu este fracturat, va avea doar cateva contuzii mai bine crescute  J

Mie imi trece prin cap scrierea lui Lionel Terray:

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

Restul a fost o noapte minunata plina de stele, pe poteca marcata ne-am simtit ca si cum am ajuns déjà acasa. Si daca tot eram prin trecere, am dat o fuga si pe la refugiul din saua Funduri nu de alta dar sa vedem si noi unde este. Valea Urzicii, Cerdacul Stanciului la lumina lanternelor si pe la ora 2 din noapte ajungem la cabana.

Aici , avem parte in sfarsit si de o surpriza placuta. Paul, cabanierul, nu se culcase. Ne asteptase atat pe noi cat si pe grupul care nu a mai ajuns. Mancam, bem un vin cu totii, iar la 03.15 inchid sacul de dormit.

A doua zi relaxare totala.

Si aici foto cu linia aproximativa a traseului urmat de noi:

Zile senine!

Iezer (cu final neasteptat)

Decembrie 2009
Gabi si Ileana

Cum ne-a stat noua bine o perioada, turele se prelungesc pana in noapte si in plus, daca mergem pe trasee marcate, facem ce facem si ajungem tot pe nemarcate (asta ca sa nu spun ca o rataciram putin).

Pe o vreme de iarna destul de uscata dar foarte friguroasa (cred ca am prins cea mai geroasa noapte a perioadei respective) plecam undeva sambata spre pranz din Azuga spre Iezer. Abia in partea de sus a culoarului Rucar-Bran apar semne de iarna evidenta, chiciura cat cuprinde care creeaza peisaje deosebite.

De la cabana Voina o luam usurel pe punct albastru catre refugiu. Daca l ainceput poteca este frumoasa in curand ajungem la niste doboraturi pe unde facem genuflexiuni si sarituri pe sub si peste trunchiuri, ca intr-o cursa peste si pe sub obstacole.

Trecem de acesta zona si intalnim paraul ce pe alocuri este inghetat. Mai sus poteca si albia paraului merg concomitent pana la un punct unde trebuie sa traversam apa, o chestiune mai delicata.

Totul este inghetat de la frig sus se zareste ceva ceata iar noi resimtitm efortul de a urca. Ultima parte este destul de sustinuta si trebuie si coltarii pe o portiune.
Refugiul ne asteapta, e gol si inghetat si el. Frig si inauntru. Desi sunt sobe de unde lemne? Ne incalzim noi cumva.

Cum era destul de devreme plecam pe poteca marcata catre vf Iezer si ca idee de a face o recunoastere pe unde urma samergem a doua zi. Pana pe varf nu a fost greu, am avut vantul cumva din spate, vizibilitate, etc
La intoarcerea de pe varf am luat vantul in plina figura. Cagula era jos. Asa ca am facut dublu ca timp, plus ca jumatate de fatza era aproape inghetata. Vantul nu era foarte puternic dar batea destulcat sa te inghete. Plus ca soarele era si el deja la culcare.

Ne bucuram cand revenim la refugiu. Strang toate saltele, inconjor cu ele paturile unde vom dormi si creez un fel de incapere, "garsoniera" i-am spus noi. Chiar a functionat, in cubul nostru temperatura era sensibil mai ridicata decat in restul incaperii.

Ileana, la masa in "garsoniera"

Seara fiind, frig cat cuprinde, ne bagam in saci si ne punem la povesti. Mai mult Ileana ca ea avea ce povesti, expeditia din Caucaz fiind pe primul loc. Eu , obosit (veneam de la petrecerea de sfarsit de an a firmei cu 1 noapte inainte) am cam adormit. La un moment dat fac jumatate de ochi si spun Ilenei ca povesteste foarte frumos dar ca eu deja dorm si sa-si pastreze ceva amintiri si pentru data viitoare. Nu stiu ce o fi zis sau ce o fi gandit ca imediat am adormit la loc.

Dorm ce dorm si ma trezesc. Ma intorc de pe o parte pe alta si incep sa-mi fac griji "sa vezi ca m-am trezit in miezul noptii si ma chinui pana dimineata". Cum pusesem saltele si la geamuri, era bezna inauntru. Imi fac curaj sa ies din sac ...brrr....mamaaa ce frig este !!!!
Zaresc o geana de lumina pe langa o saltea, ma duc pana acolo si ... victorie !!!! Afara este lumina. Ileana doarme dusa, ma gandesc s ao mai las putin, asa ca rasplata a probabil frumoaselor povestiri despre Caucaz pe care s-a chinuit sa le spuna unui adormit.

Ies din refugiu si vad marea de nori ce ne inconjoara si Bucegiul parca in flacari, un rasarit de soare mult asteptat;

Intr-un final se trezeste si Ileana, mancam si plecam. Nu o mai luam pe poteca marcata, care face un ocol, ci de la refugiu ne indreptam spre saua de dinainte de vf. Iezer, zapada fiind excelenta. Uite la ce ajuta si recunoasterea si inghetul de aseara..hihihi...

Suntem gata de plecare

Soare, frig de crapa pietrele si marea de nori sub noi, undeva pana pe la 1800m.  Usor, usor, urcam panta ce ne solicita din ce in ce mai mult. Ajungem in cresta si privim in urma.

Urme prin zapada,  dovezi efemere ale trecerii noastre:

Ajungem pe vf Iezer si urmeaza cea mai tehnica parte, cresta ce face legatura intre acesta si urmatorul varf, vf Rosu, cel mai inalt din masiv.
Coborarea este cea care necesita atentie sporita la cornise si la pietrele de sub zapada. Din sa, urcusul nu mai prezinta pericol ci doar putin orientare pt a ajunge cu bine sus.

Pana pe varf ne delectam cu privelisti largi si incercam sa ghicim muntii: Fagarasul (cu piramida Vistea-Moldoveanu), Cozia, Parangul, se vede si mai departe...extraordinar.

Pe vf Rosu:

Mai jos unii se stramba la noi, sau ne asteapta...ori doar se joaca:

Dupa ce coboram de pe varf  creasta se domoleste, doar urmatorul varf (Piscanu) este mai obositor, celelalte ce urmeaza nu mai sunt nici atat de abrupte nici atat de obositoare, pe timp de ceata insa orientarea poate fi extrem de dificila. Sa spunem ca este un platou al Bucegilor in miniatura.

Pana aici toate bune si frumoase, decidem sa mergem pe creasta si sa facem retargerea pe plaiul lui Patru. ceta urca usor acum cred ca este undeva la peste 2000m, refugiul fiind deja acoperit. In fapt, cum cobori putin sub creasta intri in ceata.

Duap ce trecem de vf Batrana stim ca trebuia sa coboram. Coboram si intram in ceata deasa. Vedem primul stalp de marcaj cu triunghi rosu, nu si pe urmatorul. Scot busola, ma ghidez cu harta si determin un unghi de coborare.
Eroare: unghiul de pe harta nu este cel corect. lterior am observat ca de fapt poteca face o intoarcere de cam 150grade fata de creasta (evident in coborare d epe vf Batran) si nu doar 90 grade cum apare pe harta.

Ne trezim undeva langa un abrupt. Ooops, nu e pe aici. Hai ceva mai inapoi, totusi cu grija sa intram in alte chestii grave.Uite ca si aici e abrupt, hai inapoi  de unde am venit. Si uite asa ne-am plimbat o vreme intre cele 2 fire ale izvorului Fracea, de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga.
Intr-un final, hai la vale vedem ce o fi nu prea avem de ales, in ruptul capului nu credeam ca am depasit plaiullui Patru - conform hartii si unghiului facut de poteca pe harta fata de creasta.

Iote-ma si cu harta in fata, nedumerit:

Si uite asa am coborat de-a dreputl.Initial prin ienupar apoi au aparut jnepenii. Aici am innotat printre ei, multe crengi le-am folosit drept lift. Ne urcam pe craci langa tulpina si pe masura ce inaintam spre varf ele ne lasau usor pe urmatorul jneapan. Si tot asa cam 1 ora. Avem ace pe sub toate hainele. Problem noastra este ca deja auzeam apa atat la stanga cat si in dreapta si ne era clar ca undeva va avea loc o jonctiune. Si nu stiam cum se va termina peretele: abrupt sau ne va permite sa-l coboram.
Am avut noroc, am putut cobori relativ usor la confluenta celor 2 parauri. Am continuat pe marginea paraului care acum varia intre 2 si 6-7 metri latime. Insa nu a fost ca o plimbare pe langa rau sau prin chei. Nuuu!!! De multe ori a trebuit sa o luam direct in sus pe versant caci stanci masive ne blocau accesul pe albia raului. Si nu era mereu usor, panta mare, pe covor de frunze iar dedesubt pamant ud. Dupa 2-3 astfel de urcusuri si coborasuri deja nervii nostri erau intinsi...oare cat mai mergem asa?
 Am si traversat de 2 sau de 3 ori raul. Nu a fost o placere ci o necesitate.


Dupa cam 3 ore de astfel de traseu un nou baraj ne blocheaza calea. Pare totusi ca nu e natural, mai degraba unul din acele mici baraje puse pe cursul raurilor de munte pentrua opri aluviunile sau trunchiurile aduse de apa la topirea zapezilor sau in urma averselor.
Nu vedeam totusi foarte bine,oricum ar fi fost trebuia din nou s aurcam pe versant si sa gasim o coborare.
Am urcat, de data asta nu foarte dificil, iar sus am observat ca se poate cobori usor pe partea cealalta, unde parea o alta albie de rau ceva mai primitoare. Duap ce coboram, eu ma opresc sa ma odihnesc putin iar Ileana se uita prin jur. Deodata o aud mirata: "ma, astia au facut drum pe albia raului?" Sar in sus, m auit si eu si vad ca suntem pe un drum forestier.
Ahaaaa...muult mai bine asa, macar putem merge linsititi. Dupa 5 metri hop, un marcaj, banda albastra. Ce naiba, sa fim chiar acolo? Ei da, chiar acolo eram, pe drumul dintre Cuca si Voina. Cativa metri mai incolo, pe dreapta zaresc si barajul de mai dreveme. Bun asa, hai la drum ca suntem ca si acasa.
Ne-a luat cam 4 ore balauritul de cand am pierdut poteca pana am iesit la drum

In Campulung ne oprim la o saormerie ... eu in colanti cu pantalonii scurti deasupra, restul hainelor fiind relativ ude. Tremuram 5 minute pana e gata mancarea, cu capul bagat pe ferestruica vanzatorei, pentru a ne incalzi. A fost cea mai buna saorma din acel an !


Zile senine!

O Picatura ... in plus

Noiembrie 2009

Gabriela, Ileana, Bobby, Gabi

Sfarsit de Noiembrie, cu dor de duca si adrenalina … aveam sa primesc din ambele destul !

Intr-un final ne hotaram sa mergem pe vf Picatura (cealalta varianta, valea lui Zangur se prezenta cam suspect, se vedea ceva zapada, banuiam gheata si nu aveam chef de mixt). Eram singurul care mai fusese pe acolo asa ca restul erau nerabdatori sa vada si ei frumusetile de pe varf.

Asadar, plecam la drum dimineata de la Caminul Alpin, luam drumul prin padure pana sub teleschi apoi prin padure spre Valea Seaca si apoi spre Valcelul Picaturii. Destul de rapid pauza de reasezare a hainelor pe noi si in desagi, respective pe “minus” la noi si pe “plus” in desagi.

Pana in Valcelul Picaturii, avem de trecut  primul “test” decretat de noi. Cine nu are loc printre cei doi copaci, trebuie sa se intoarca.

Am trecut testul !

Atmosfera vesela, aproape ca nici nu mi-am dat seama cand am ajuns la a doua saritoare, pe care am ocolit-o prin dreapta, apoi usor-usor lucrurile au devenit ceva mai serioase, mai alunecoase, dar iata-ne la zada cea binecunoscuta de la care o luam pe spre Braul subtire.

Deja privelistile se dechid, apar peisajele largi si curand ajungem si la Grota lui Comanescu.

Fetele cautand o pozitie cat mai comoda in grota

Aici scoatem coarda, urmand un scurt pasaj de catarare, inainte de Hornul cu Zade.

Urc eu primul, ajung la horn, regrupez si apoi filez cei 3 secunzi, intai fetele apoi Bobby. Pe masura ce vine fiecare, urca pe horn. Eu raman in urma sa atrang coarda si apoi plec dupa ei.

Hornul cu zade

Bobby, ajunge repede pe braul de sub hornul final catre varf si are timp si de un pui de somn. Hopa sus pe hornul final (in fine si putina cataratura) dupa care ies pe Umarul Picaturii prin dreapta Ferestrei, regrupez si ma pun pe filat secunzi.

Pe umarul Picaturii la filat secunzi

Secunzii

De aici pana pe varf mai sunt cativa metri urcati la liber. Sus ne ia in primire un vant taios si rece care parca prevestea ce avea sa urmeze. Dar privelistile merita orice efort.

Crucea de pe Caraiman in stanga iar in fata Creasta Picaturii (nu se vad insa Vf Strungii si Turnurile). In plan apropiat in partea de jos (sub “braul” de jnepeni) este Fata Inalta iar deasupra este impozanta Fata a Hornurilor, pe care am urcat in primavara.

Se observa foarte clar si Tancul Ascutit (cu refugiul abia ghicit la poalele lui) si Tancul Mic.

Totul a mers foarte bine pana aici, cam 5 ore pana sus pe varf, in 4 oameni, sunt chiar multumit. Insa ... traseul nu e gata! Mancam ceva, rapid, dupa care pregatim rapelurile de varf spre strunga mareluiV.

Bobby si Ileana la coada la rapel

De aici se termina partea care a mers conform planului si, din pacate, intram in zona crepusculara a descurcatului in conditii neprevazute. Dar asta face parte din viata si cu atat mai mult din alpinism. Totul este sa vedem linistiti ce este de facut si sa actionam. Dar, da, trebuie ceva nervi tari! 

Decidem ca Bobby sa mearga primul pentru a gasi punctele de rapel, fetele dupa el, si eu ultimul sa verific coarda si sa ma asigur ca totul este OK.

Foarte important! Am insistat (si nu a trebuit sa insist foarte mult – multumesc fetelor!) pentru folosirea nodului Machard ca nod de back-up la rapel. Fetele l-au prins repede, in regrupari il repetam si apoi chiar a fost folositor. Rapelurile s-au succedat unul dupa altul, fetele voiau sa le numere insa au pierdut sirul.

 

Am pierdut insa si lumina zilei. A inceput si ploaia, din cand in cand si putina negura ...rapelurile au inceput sa mearga din ce in ce mai incet...cautam pitoanele de rapel mai mult. Una peste alta, hornuri surplombate sau fete verticale, rapeluri diverse, plini de apa, coarda uda. De 2 ori a trebuit sa urc pe coarda sa o desfac, pentru ca se blocase (noroc ca ambele fire erau inca in raza mea de actiune). O placere pe timp de ploaie.

Noaptea prin abrupturi

Dupa muuulte rapeluri ploaia ia o pauza si avem parte de un cer senin si o luna aproape plina cu o lumina ireala! Ne mai ajuta sa vedem ce e prin jur. Dar nu dureaza mult, iar incepe ploaia si ceata apare si ea.

Ajungem intr-o poienita de unde trebuie sa facem stanga spre Verdeata. Bobby dibuieste o poteca, merge cam 15 minute, noi dupa el, insa ajungem langa o rapa. Ce-i de facut? Ne mai invartim insa nu vedem continuarea ci doar 1 rapa si 2 pereti. Asadar inapoi cativa metri...si rapel pe un perete lung, pe un diedru pe care curgea o mica cascada datorita ploii, pana in firul Vaii Albe. De aici nu mai este cale de intoarcere! Stiam noi ceva de o poteca pe partea dreapta dar in conditiile de acum nici o sansa sa dam de ea.

Mergem 5-6 minute, hop o saritoare ...mai mergem alte 5-6 minute hop alta saritoare ...si tot asa cateva ore ....bineinteles totul garnisit cu o ploaie acum marunta si cu baltile de pe jos. Frigul incepea sa se simta, manusile ude fleasca..etc,etc. Nervii incepeau sa se intinda, dupa 20 ore de drum. Mai ales ca pentru fiecare rapel era o lupta sa gasim ceva de asigurare. Bolovanii nu prezentau incredere. Pomi, de unde???  Mai o craca rupta, intepenita cu bolovani, mai cordelina data dupa te miri ce, etc, etc.

Inca 2 blocari ale corzii, iar prusice, sus, rapel, recuperat. Inca o  blocare de coarda, dar nu mai puteam, nu ma voiam, nu mai aveam nervii si siguranta sa urc iar pe coarda uda, pe peretele si pe hornul ala surplombat,  siroind de apa. Si uite asa ma lasat eu acolo cam 15 m de coarda, iar coarda mea de 50 s-a transformat in 2 de cam 17-18 m. Noi sa fim sanatosi!
Ironia sortii:  avea sa fie ultimul rapel, dar de unde era sa stiu acest lucru in acel moment !!!

Ajungem la un fel de adapost incropit de cineva intre 3 bolovani mari, erau si ceva lemne pe acolo. Mai mult ca sa ne gasim alta ocupatie decat rapelul ce se profila imediat,  ne-am chinuit 5-10 minute sa aprindem focul. Initial, mai mult fum, apoi insa o flacara jucausa ne-a incalzit mai mult sufletele decat mainile. Insa era ceva vesel in lumina aceea izvorata in intunericul adanc ce ne inconjura. Bobby, se intinde putin si cred ca si trage un pui de somn cam un sfert de ora. Se lumineaza, se opreste si ploaia si intrevad posibilitatea de a parasi firul vaii pe coastele din dreapta (cum cobori).

Am urcat relativ usor, apoi am tinut creasta, dupa care oarecum pe langa rau pana am dat de o poteca ce ne-a scos la captarea de apa si apoi la Caminul Alpin. Dupa 25 ore!

Sus, circurile vaii albe erau pudrate de zapada. Macar pe noi nu ne-a nins, doar ne-a murat!

In zorii zilei, soarele stralucea peste Bucegi, imagine a desteptarii la viata, a chemarii muntelui. Dar noua ne fusese de ajuns pentru acum.

A doua zi soarele stralucea peste pudra de zapada din circuri

Zile senine!

Un an cat o viata - In Memoriam Liviu

"Mai bine o zi vultur decat o viata cioara!"

20 decembrie ... a trecut o luna de atunci. O luna lunga si grea, parca a trecut un veac. O luna in care noi, cei ramasi impreuna, suntem cei ce ne-am simtit singuri, parasiti. Si totusi, el ne este si ne va fi mereu prezent alaturi. In gandurile si simtamintele noastre, in visele si realizarile celor ce l-au cunoscut si indragit

.

 A trait intr-un an cat altii intr-o viata. Drumetia si alpinismul, prietenii si fotografia, buna dispozitie si altruismul, au fost coordonatele definitorii ale unei vieti traite din plin. A fost o aurora boreala pentru unii dintre noi: s-a aprins, (ne-) a luminat feeric si s-a stins prea repede, lasandu-ne fericiti si tristi totodata.

Acest material se vrea o modesta incercare de a trece in revista un an cat o viata a celui caruia am avut fericirea, privilegiul si onoarea de a-i fi partener de coarda, martor al inaltarii si coborarii sale, omul despre care nu am auzit de la nimeni si nici nu a spus despre nimeni ceva rau  -  Liviu.

Cateva dintre gandurile colegilor de tura, exprimata la aflarea tristei vesti:

"De atatea ori ne-a insotit pe carari de munte, am calcat pe urmele lui in zapada, am ras la glumele lui si am luat aminte la sfaturile lui. O sa-mi lipseasca grija lui, eforturile lui de a usura povara celorlalti, ingreunind-o pe a lui, cafeaua lui in diminetile geroase, bataia cu zapada, blestemul trenului, povestile lui..."

"(...) as vrea sa spun ca, a fost un camarad de nadejde pe munte, respecta regulile si legile muntelui, frumusetile acestuia, isi respecta colegii de tura si ii ajuta cat putea de mult. (...)Era un caracter tare, pe viscol, ploaie sau soare, in momentele de criza in care un caracter slab cedeaza, El avea taria de a continua si de a impulsiona pe ceilalti"

"Atat cat l-am cunoscut, (...) mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ca e un om asa cum trebuie, care isi traia din plin pasiunea pentru viata. O sa tin minte (...) inegalabila seara de la Piatra Mare, in bretelele care mi-au trezit in minte imaginea de Don Corleone"

"Doua zile, atat mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ce om extraodrinar era Liviu."

"M-a impresionat firea lui volubila si plina de viata, culoarea pe care o dadea oricarui loc si oricarui moment"

"Liviu ... atat, il stiu doar dupa numele mic, prietenii il mai strigau si "Don Corleone". (...) avea un farmec anume prin care reusea sa ne capteze la toti atentia ... in acea tura a fost singurul care a dormit la cort, l-am ajutat sa si-l monteze, el dorea sa se antreneze pentru alpinism hivernal, avea cel mai greu rucsac dintre noi, in timp ce noi am preferat caldura cabanei el a ramas fidel sacului lui de dormit"

"Il cunoscusem pe Liviu in vara cand am fost la cateva ture (...) mi se parea un baiat care isi traia viata din plin, iubea muntele si escalada"

"Tati" te voi pastra mereu in suflet, voi urca pe Mont Blanc impreuna cu tine in suflet, vei fi acolo cu mine pentru ca meriti"

"Pe Liviu l-am cunoscut putin (...). Un om deosebit, simpatic si cald (...). Acum suntem mai saraci ... mai tristi ... mai goi"

Liviu a inceput sa mearga pe munte prin 2007. Prima tura serioasa a fost in Iezer, in octombrie, la doar cateva zile dupa ce s-a alaturat comunitatii de pe carpati.org

http://www.carpati.org/jurnal/weekend_in_iezer_-_papusa_13-14_octombrie_2007/688/

Intalnirea mea cu el s-a produs prin ianuarie 2008, cu ocazia unei ture pe Valea Seaca dintre Clai, care a trasat parca coordonatele relatiei abia nascute: prietenie, aventura, respect, situatii neprevazute, dar mai presus de toate incredere! In mai putin de jumatate de zi am avut deplina incredere unul in celalalt.

Atunci am stiut ca devenisem mai bogat cu un prieten si tovaras de nadejde.

A fost tura in care Liviu a facut cunostinta cu coarda, cu hamul, cu rapelul, cu pioletul. M-a impresionat felul in care receptiona sfaturile mele si modul in care le-a pus in aplicare imediat, de parca asta facuse toata viata.

Eu imi aduc aminte ca la cursul de alpinism mi-a fost cu mult mai greu.

Dupa aceea, am planificat sa facem si creasta Pietrei Craiului in acea iarna. Pentru a fi cat mai in forma Liviu a facut o tura si la inceput de februarie la Piatra Arsa.

 http://incomprehensible4you.wordpress.com/jurnale-de-calatorie/200802-piatra-arsa/

Apoi, tot in februarie, am ajuns si in maretul Crai. Aici a simtit gustul amar al renuntarii, pentru ca, desi fizic era intr-o forma foarte buna, echipa nu era omogena, experienta echipei era redusa, s-a plecat destul de tarziu de la refugiu si am luat decizia de a ne retrage (nu fara regrete), dupa ce am parcurs o bucata din creasta nordica. A ramas totusi cu prima noapte la refugiu la peste 2000 m (Grind 2) si atingerea varfului "La om", iarna.

Prima intalnire cu stanca a avut-o in martie. Antrenamente la panou, schimb de cunostinte teoretice si practice, achizitionare de echipament de catre toti echipierii si iata-ne in CreastaGeneralului (3B; 4A0 (5), 8 lc), traseul clasic de alpinism al Cheilor Rasnovului, pentru ceea ce avea sa fie prima iesire la stanca.

Si pentru ca luna sa se incheie cu bine, o tura de relaxare la Diham, iar grupul de prieteni crestea, asa cum intotdeauna si-a dorit.

A urmat o tura despre care Liviu imi spunea ca a fost una dintre cele mai reusite din punct de vedere al atmosferei intalnite, Retezatul, in aprilie.

http://www.carpati.org/jurnal/cum_ne-am_"retezat"_avantul_si_am_"lolait"-o_printre_pietre_8230_/891/

http://www.carpati.org/jurnal/piano..._crescendo_12-13.04.2008_/890/

Chemarea muntelui am simtit-o din ce in ce mai tare si intr-un inceput de mai am intrat din nou pe stanca.

Dupa o seara de acomodare in cariera din Poiana Tapului, a doua zi am mers in Muchia Caprioarei din Cheile Rasnovului (4A; 5A0, (6+), 6 lc). Liviu a vrut sa fie si el cap de coarda si a urcat astfel lungimile 1, 2, 4 si 6!

Tot in mai am incercat Muchia Iepurasului insa ploaia ne-a oprit in prima lungime, iar a doua zi am incercat Cezar Manea, dar inca nu sosise timpul pentru acest traseu.

Fagaras ! Un alt vis devenit realitate ! Iunie i-a adus o scurta tura prin vestul masivului impreuna cu mai vechi dar si cu noi prieteni.

Iulie a fost cu siguranta una dintre lunile cele mai reusite din punct de vedere alpin. A fost luna in care a(m) realizat doua trasee clasice: Acele Morarului (partial totusi) si vf. Picatura

Morar: http://www.carpati.org/jurnal/pe_creasta_morarului_prima_intalnire/1007/

 

 Picatura (mic jurnal AICI):

Dupa varf, inainte de Fata Inalta, ne-a prins o furtuna teribila si am rapelat 5 ore pana in Valea Alba, prin apa si noroi cum numai pe Albisoare poti intalni. Imi spunea ca asa frig nu a mai tras niciodata, uzi pana la piele si sub un vant necrutator, desi in luna lui Cuptor. Vedeam cum, din Circuri (pe versantul opus) se formasera 3-4 cascade de apa.

In august, o tura prin munti mai putin umblati dar care l-au incantat - Siriu.

In septembrie ne-am intalnit cu totii in Leaota, cu ocazia intalnirii de vara a membrilor site-ului carpati.org, prilej de buna dispozitie si planuri de toamna

Octombrie a fost o luna plina, cu iesiri saptamanale.

Mai intai Piatra Mare; cu aceasta ocazie cred ca a devenit "Don Corleone"

http://www.carpati.org/jurnal/plimbarica_prin_piatra_mare_4_5_octombrie/1210/

Calimanii au urmat la rand, spre incantarea ochiului si desfatarea fotografului.

http://www.carpati.org/jurnal/calimani/1241/

Intr-o zi racoroasa de toamna, am intrat in cel mai tehnic traseu de catarare realizat impreuna - Cezar Manea (4B; 5 A1 (8), 5lc). Avandu-l pe Liviu secund nu am avut nici cea mai mica emotie, fiind partenerul perfect, fara nici o exagerare. A fost momentul in care ne-am simtit alpinisti.

 

Luna a fost incheiata in stil mare, cu o tura Tiganesti-Omu.

Noiembrie a inceput foarte frumos. Pentru a pregati cat mai bine parcurgerea crestei nordice a Pietrei Craiului iarna am decis sa facem o incursiune pe timp frumos pentru a cunoaste zona si a o urmari, dupa cum spune un mare om de munte "vara cu ochi de iarna". Liviu era intr-o forma senzationala, de cateva ori trebuind sa se opreasca sa ne astepte.

Inca vremea frumoasa in Noiembrie, a mai urmat o tura cu putin cocotz si o vale alpina din Bucegi, V. Galbinele, fir secundar.

In decembrie ne-am intalnit in Poiana Brasov, eu cu familia, el venind dintr-o scurta tura in Baiului. Venise randul pentru a incerca si schiul.

Au urmat ture interesante. Prima, combinata Ciucas - salina (Slanic Prahova) cu buna dispozitie si veselia ca insotitoare

Cozia a fost un loc nou pentru el. Din cate imi spunea, s-a simtit extraordinar, iar participantii la tura au fost pe masura.

http://www.carpati.org/jurnal/cozia_13_14_dec/1263/

Si a urmat ... mi-e greu sa scriu, sa-mi aduc aminte ... a urmat chemarea de sus, ne place sa credem ca cineva probabil a decis ca locul lui nu mai este aici, ca este prea bun pentru aceasta lume. Si trecerea nu se putea face decat din locul pe care-l iubea cel mai mult: muntele.

(ultimile 2 poze: la plecarea de la Caminul Alpin si imediat sub Refugiul Costila)

"Cand o stea pe cer ne va face zambind cu ochiul, vom sti ca Liviu vrea sa ne faca in continuare viata un pic mai senina si ca noi, toti cei ce il iubim, il vom pastra mereu in suflet"

Drum bun, Liviu! Nu te vom uita.