Surprize, surprize ... pe Muchia Rosie (Piatra Craiului)

August 2011

Ileana,Adi, Gabi

3B, 11 lc clasic (7lc am facut noi)

 

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

(Lionel Terray – „Cuceritorii Inutilului”) 

Astrele s-au aliniat si iata ca reusesc sa leg inca un weekend pe munte luna aceasta.  Si este timpul pentru inca ceva nou in Crai. Am ales ceva ce parea foarte interesant si frumos: “intre Peretele Central al Marelui Grohotis şi Peretele Piscului Rece se înalţă senzaţionala Muchie Roşie ca o scară, de o svelteţe gotică, din calcar roşu.” (W. Kargel)

Echipa de soc (eu, Ileana si Adi) deja sudata in diverse ture de zi si de noapte ajuge la cabana Garofita Pietrei Craiului pe la 1 noaptea. Somn pana dimineata si cu greu ne urnim catre marele grohotis (indicator CG 2 ore).  Adi lucrase aproape non-stop in ultimile 3-4 zile si era mai mult robotel.

Tinta noastra, pe linia bradului ce desparte cele 2 limbi de grohotis

Dupa o perioada de urcus lejer, dupa intersectia cu TR dinspre Plaiul Foii, incepe un urcus istovitor. Cam 30 minute a stors picatura dupa picatura din energia ce o stocasem pentru catararea muchiei.  Intr-un final iesim la grohotis … avand in fata privelistea impresionanta a peretilor de calcar. In centrul lor, ghici cine trona? Evident … Peretele Central al Marelui Grohotis

Peretele Central

Trecem in braul rosu si ne indreptam spre punctul de start. Pe parcurs intalnim placuta memoriala pentru  Nae Anghelide cel care a descoperit canionul ce-i poarta numele, precum si alte locuri din Crai. Evit sa le spun colegilor faptul ca aici si-a gasit sfarsitul, nu vreau sa-i bag la idei. Nici ei nu observa placuta. Hmm ... parca am presimtit eu ceva … dar vedem noi mai incolo ce si cum.

Continuam pe brau si ajungem la 2 brazi, o zona de unde imi pare ca se poate incepe traseul. Stiam ca este putin pitonat si ca nu exista o intrare clasica marcata asa ca trebuia sa ne descurcam/orientam la fata locului.

Braul rosu

Locul unde am intrat in traseu, dupa cei 2 brazi

Pana aici toate bune si frumoase, incredere la nivel maxim, bucurosi ca am descoperit usor muchia si intrarea. Pornesc in prima lungime. Pun asigurare de moral la brad si dau sa plec. O scurta fatza cazuta apoi panta usoara si cu multa iarba.

Hopaaa ! Ce-i asta? Bolovanul asta se misca, ala se clatina, de astalalt parca nu as trage, in asta nu am incredere! Fir-ar sa fie! Nici macar nu am plecat in traseu si moralul meu era serios zdruncinat. Ce fac acum? Ma uit la traseu si aproape ma apuca rasul. In mod normal pe aici s-ar merge chiar neasigurat iar eu stau si ma codesc. Ciudata senzatie. Nu am mai simtit-o pana acum. Pana la urma plec si urc metru dupa metru abia dupa ce verific de 2 ori fiecare priza. Evident multe se misca asa ca ma misc si eu foarte incet.

Plecarea in prima lc

Nu stiu ce credeau colegii in acele momente, dar le simteam tensiunea si incercam sa o ascund pe a mea. Pitoane ioc ! Bucle de cordelina, mai un friend, mai un anou. “Da, Doamne sa nu cad, ca nu stiu daca ma tine bolovanul asta!” Reusesc sa ajung la un copacel si regrupez plasind si un friend intr-o fisura minunata. Trag un fluier de confirmare a regruparii si incep sa aduc secunzii. Usor-usor ajung si ei si parca emotiile de inceput se risipesc.

In prima regrupare

Plec in urmatoarea lungime, traseul chiar usor, ma gandeam ca vom termina repede si ca ar fi trebuit sa aleg ceva mai dificil tehnic.  Dar nu stiam inca ce ne asteapta !!!

Plecarea in lc2

Privelisti extraordinare! Vad un culoar frumos printre 2 lespezi cu o iesire interesanta.

Ouch! Nuuu…!!  ce ma fac? Am miscat ditamai televizorul. E greu….dar daca-i dau drumul se duce direct in regrupare, peste secunzi. Trebuie sa-l tin pe loc. OK, dar acum nu ma mai pot misca, sunt pe post de suport pt bolovan.  Ma uit peste poteca marcata ce traverseaza grohotisul. Nu vreau sa se trezeasca cineva cu o ploaie de pietre in cap. Urlu: “Piatraaaa....!” si imping cumva bolovanul intr-o alta directie decat spre secunzi. Uff, urata treaba!

Treburile se mai linistesc si corzile se intind metru dupa metru. INcep insa sa le trag din ce in ce mai greu, ma gandesc ca freaca pe undeva pe la bolovanii pe langa care am trecut. Si nici parcursul nu a fost chiar drept, destul de sinuos.  Dar panta este lejera si continui sa urc si sa caut un loc de regrupare. Ce bolovan frumos, aici ar merge un anou. Aaa , da, ok, dar parca se cam clatina. Bun, uite acolo altul parca ceva mai stabil. Aha, asa este. Bineinteles,  pana trag putin de anou sa vad daca tine. Nu se poate… urmatorul la fel. WTF!?!? Stiam ca nu sunt pitoane (per total amgasit 5 pe toata creasta), dar se pare ca nu exista nimic stabil pe muchia asta! Si tot asa, aceasta lungime de coarda s-a intins pe 80-90m, Adi si Ileana trebuind sa mearga concomintent cu mine o buna bucata (aveam corzi de 50m si de 60 m).

Cand gasesc un loc bun de regrupare observ si un piton pe o placa ceva mai sus. Hait, abia aici aparusi pisicherule? Mai devreme, cand aveam nevoie te ascundeai! Ei, lasa ca pricum o sa te folosesc si pe tine, uite asa ca sa nu stai degeaba.  Si pun o asigurare apoi revin in regrupare.

In regrupare, pitonul cu pricina e ceva mai sus, iar in sticla nu este suc, este shake Herbalife, prietenul si partenerul de nadejde in toate turele

Apoi, ma apuca compasiunea. Oare de cand nu ai mai vazut tu pe cineva la fata, pitonule? De cand astepti tu sa mai ajuti un alpinist in cautarea unui punct stabil pe aceasta muchie dezordonata si extremede friabila? Oare ce o fi fost in mintea celui ce te-a harazit acestui munte?

Osteniti mai degraba din punct de vedere psihic hotaram sa mancam cate ceva si sa admiram privelistea senzationala.

O parte a muchiei sub noi si marele grohotis in vale

Peretele devine ceva mai vertical si catararea este mai placuta. Asta pentru cativa metri, deoarece … ei bine ati ghicit! Un imens bolovan sta intr-un echilibru extreme de precar, asteapta parca sa-l atinga cineva.  Trec cu mare grija si mai urc cativa metri.

Apoi , alti si alti bolovani, lespezi, pietre sau bucati de stanca ce se rup. ”Piatraaa….bolovaaaan…!!!” Zgomot de pietre cazand si miros incins de pucioasa. Inima imi este cat un purice! Nu vad pe nimeni in poteca de sub perete, iar secunzii ma asigura ca totul este bine si la ei. Ufff, am mai scapat o data.

Plecarea in lc3

Gasesc 2 bolovani seriosi, care nu par a avea de gand sa paraseasca locurile natale. Sigur or fi locurile lor natale? Sau or fi venit si ei de undeva de mai sus si s-au stabilit aici? Orice e posibil pe creasta asta.

Filez secunzii care urca cam la 5-6 metri unul in spatele celuilat. Si ei merg destul de repede.  Se pare ca ne-am acomodat cu terenul friabil si incepem sa recunoastem bolovanii stabili ceva mai usor. Totusi, coarda mai dizloca din cand in cand pietre, se aud curgand si cazand in marele grohotis. Altfel, totul pare linistit.

Deodata: “ZBAANGG ... BUUFFFF…...CRRRRRRRR” … zgomot asurzitor !!!

Inghet! Inima-mi sta in loc! Astept ca semicoarda rosie sa se intinda dintr-un moment in altul! Zgomotul infernal continua. Imi trec prin cap imagini de tot felul. Instinctiv fac un cabestan pe semicoarda rosie si-l agat de carabiniera ancorata la punctul fix! Ma astept la ce-i mai rau! Zgomotul devine asurzitor si déjà cred ca e vorba de o avalansa de pietre si nu de un bolovan singuratic. Ma gandesc la bolovanul imens pe langa care am trecut.

Imi aduc aminte si de coarda verde. Pe ea este Ileana, la greutatea ei o pot tine mult mai usor in asigurarea de pe ham.

Imi aduc aminte si de Nae Anghelide. Dar la el a fost alta poveste, alta situatie… Si zgomotul asta care parca nu se mai sfarseste sa pot vorbi cu secunzii…

Inutilitate! Asta este sentimentul care ma incearca. Nu pot face nimic, stau si ma uit la corzi si ma rog sa ramana asa cum sunt, netensionate.

Deodata, liniste! Nefireasca, dupa momentele  anterioare. Corzile sunt la locul lor, strigate nu am auzit. Hai ca se poate! Trebuie sa fie bine! Nu are cum sa fie altfel, am venit aici sa admiram muntele nu sa-l cucerim, deci nu suntem in razboi, deci …deci....deci….

 “Aaadiii….esti bineeee? Ileeanaaaa!!” 

“Daa..!!”  suna izbavitor raspunsul. Nu mai stiu daca au raspuns amandoi pe rand sau in acelasi timp, sau cum a fost…. Sentimentul  de eliberare a fost intens … nimic nu mai conta.

Aproape imi dau lacrimile de bucurie. Apar si ei si il intreb pe Adi ce s-a intamplat, daca a patit ceva. Nu stiu ce fatza aveam in acel moment. Mirat, se uita la mine si-mi spune ca nu el a provocat curgerea de pietre.  Raman consternat. Ma uit la Ileana si realizez ca ca omul avea dreptate. Nu stiu de ce m-am gandit ca sigur el a dizlocat vre-un bolovan sau i-a fugit vre-o priza de sub picior. Dar de unde? Ileana dizlocase un bolovan masiv, probabil acelasi pe langa care trecusem si eu.

Frustrarea cea mare a Ilenei era ca ea abia il atinsese, nici macar nu incercase  sa-l foloseaca pe post de priza sau sa se sprijine pe el.

Nu stiu ce sa fac. Sa rad pentru ca Ileana (o mana de om, dar o mare persoana) a provocat acest incident si deci nu a fost deloc in pericol sa-i cada bolovanii in cap, sau sa plang pentru ca eram sigur ca Adi a provocat curgerea iar eu nu am luat in calcul alta varianta (bietul baiat a mers ca pe oua tocmai pentru a evita sa arunce ceva pietre in capul fetei). Inca ramane sa ma decid…

 Dar decid ca secunzii sa nu mai mearga concomitant chiar daca vom pierde mult mai mult timp. Este mai sigur si asta este cel mai important acum. Al doilea second sa stea bine adapostit in regrupare. S-a dovedit o alegere inspirata.

Plecam in urmatoarea lungime si trecem printer cele 2 lespezi ce formeaza urechile gigantice pomenite de Cristea in cartea sa.

Adi in "urechile de iepure", o zona mai curata si placut de catarat

Dupa ce depasim urechile vedem si o parte din Poiana Inchisa  unde un grup sta si face plaja si se odihneste, in timp ce noi incercam sa ne mobilizam sa continuam. Deja timpul este mult depasit si se pune doar problema iesiri in creasta teferi si nevatamati. Daca e posibil si pe lumina!

Apoi ajungem in cea mai friabila zona a crestei.

Probabil inutil sa mai amintesc puzderia de pietre ce cad in timpul trecerii noatre, unele miscate de picioarele noastre, altele de coarda serpuind printre bolovani.

Brrr….. Hai , usurel, cu grija. Ocolim zona respectiva iesind putin din creasta si intrand intr-un brau ce se alungeste din Peretele Central.

Muntele sta sa cada peste noi

Revenim in creasta, incurc cumva descrierea si ma bag intr-o zona destul de urata, cu un traverseu expus si lespezi miscatoare. Dublez asigurarile la tzancuri cu frienduri la fisuri, pe considerentul ca daca prima asigurare pica, macar a doua (aflata la mai putin de 20 cm) va tine. Urata zona in care m-am bagat singur.

Imi vine in cap o melodie a grupului Manowar. Nu stiu daca vi s-a intamplat si voua.

Brusc si dintr-o data:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I'm not afraid to die”

Numai ca la mine suna cam asa:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I AM afraid to die”

Se repeta obsesiv. Or fi de vina minunatele fiinte ce ma asteapta acasa? 

 Oare secunzii cum o vor trece? Decid sa asigur doar la 1 coarda urmand sa caut de sus o alta varianta pentru macar unul dintre secunzi. Reusesc sa ies cu bine, prind un hornulet si ma duc tare in sus.  

Regrupez si am parte de o alta surpriza neplacuta. De jos urca o ceata densa, dinspre creasta nordica vantul sufla cu putere si aduce niste nori negri, amenintatori. Asta ne mai lipsea! Si Adi trebuie sa treaca prin travbersarea aia in care m-am bagat ca ….bip …. !

Cand ia uite, in partea cealalta pare mult mai prietenos. Uffff.  Hai, Adi, hai ca poti!  Stiu ca esti obosit, dar stiu si ca ai o mare putere de lupta in tine  … acum avem nevoie. Nu-l vad, dar pot comunica cu Ileana si astfel stiu mai usor cand sa strang sau cand sa slabesc coarda. Bravo! Ai trecut nesperat de repede! Ce ne faceam daca te luau si pe tine emotiile si morcovii cum m-au luat pe mine cand am trecut cap pe acolo?

Pe Ileana o trimit sa coboare putin pe brau inspre Peretele Central si sa urce direct niste fetze nu tocmai prietenoase dar gandind ca ea este usoara, in caz de nevoie o tragem salam si tot o aducem sus. Nu a fost cazul.

Il las pe Adi sa o fileze si cum suntem sub amenintarea intunericului si a ploii incerc sa fotografiez mental urmatoarea lungime. Dupa parerea mea mai erau cam o lungime si jumatate , maxim 2.

Ajunge si Ileana si ma bucur nespus ca am reusit sa facem asa o echipa. Fiecare stie ce are de facut fara a mai vorbi prea mult. Avem incredere unul in celalalt si asta ne de puterea necesara. Stim ca si daca ne apuca ploaia sau intunericul vom termina traseul cu bine. Nu are rost sa ne grabim aiurea dar nici nu pierdem timpul, soarele este déjà sub dealurile din zare, iar amenintare ploii nu trecut inca, desii norii s-au mai subtiat. Speram ca este doar ceata provocata de racirea temperaturii la lasarea serii.

Auzim ceva voci de sus, o voce de fata. Eu nu inteleg ce spune, Ileana replica cum ca a auzit ceva de genul “mai au ceva de urcat pana ies in creasta”.  Incredibil, dar aceasta voce venita de undeva de sus, din creasta sudica ma convinge ca vom termina traseul cu bine si imi da noi puteri. De ce? Habar nu am.

Plec. Urc. Ocolesc. Caut regrupare.  Nu gasesc.

“Uiuhuuuuu” – strig eu. 

“Ce-ai patit?” – se aude de jos

“Uiuhuuuuu” – din nou eu, neputind articula altceva.

“Uiuhuuuuu” – se aude de jos, secunzii intelegand ca am ajuns langa creasta. Eram de fapt la 4-5 metri mai jos, pasajul ramas fiind o galma usoara de iarba.

Dar nu e gata. Cand Adi ajunge la 1 metru de mine ii spun sa treaca mai departe, pentru ca eu consider ca merita sa fie primul care iese in creasta. Desi eu am fost cap, el a tras mult de el, si m-a ajutat moral pe parcursul turei. Dau sa-i fac loc, insa … bineinteles dizloc un bolovan mare, care-i pica exact pe picior.

Iarasi inghet! … nu reusesc sa articulez nimic. Am crezut ca i-a fracturat piciorul. Cu probabil ultimele puteri striga “Piatraaaaa!”, cu gandul la Ileana care astepta in regrupare. Dau sa-l ajut dar pleaca o alta bucata ”Bolovaaaannnn!” – tip si eu.

Nu se poate, nu aici, am terminat traseul, uite creasta e acolo …. Liniste, si apoi Ileana ...”sunt ok!, haideee!” .  Ce usurare! Am aflat apoi ca se bagas ebine in regrupare si bolovanii au trecut peste/pe langa ea. Inspiratia de mai devreme de a nu mai merge concomitent, cat ma bucur.

Adi iese intr-un picior in creasta, apare si Ileana, luam corzile si ne bucuram. Lumina mai este pentru exact 10 minute, timp in care ne strangem lucrurile si gasim poteca marcata.

Pe Adi il doare piciorul dar nu este fracturat, va avea doar cateva contuzii mai bine crescute  J

Mie imi trece prin cap scrierea lui Lionel Terray:

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

Restul a fost o noapte minunata plina de stele, pe poteca marcata ne-am simtit ca si cum am ajuns déjà acasa. Si daca tot eram prin trecere, am dat o fuga si pe la refugiul din saua Funduri nu de alta dar sa vedem si noi unde este. Valea Urzicii, Cerdacul Stanciului la lumina lanternelor si pe la ora 2 din noapte ajungem la cabana.

Aici , avem parte in sfarsit si de o surpriza placuta. Paul, cabanierul, nu se culcase. Ne asteptase atat pe noi cat si pe grupul care nu a mai ajuns. Mancam, bem un vin cu totii, iar la 03.15 inchid sacul de dormit.

A doua zi relaxare totala.

Si aici foto cu linia aproximativa a traseului urmat de noi:

Zile senine!