Padina Lancii si Braul Rosu

August 2012
Raluca, Dana, Ancuta, Catalin, Gabi
Alpinism clasic - 1A

Maxima turei:
"Zano, stii cat era iedutul acela?"
"Cat era, zanutzo?"
"Miiicc-miic-mic-mic- de tot!"

Din nou in Piatra Craiului, din nou in zona cabanei garofita Pietrei Craiului; de data aceasta pentru ceva mai linistit decat de obicei.
Ultime data cand am fost pe aici am avut o tura de neuitat in Muchia Rosie.

Si de aceasta data am ceva de neuitat: un rucsac original (vedeti in foto mai jos) care a fost vedeta drumului de putin peste o ora pana la cabana.

Rucsacul de umar ... ultimul trend  :)

  La cabana doar am lasat corturile si bagajele, am mancat si am plecat rapid, Raluca (Irimia) si Dana (Acaccia) dorind sa faca Braul Rosu integral, trecand prin Padina Lancii.

Putin mai sus de cabana avem o priveliste minunata a locurilor pe unde vom umbla astazi.

In stanga, Padina lancii, in centru Peretele Central al marelui grohotis si Muchia Rosie, apoi Peretele Piscului Rece.

Initial urmam poteca ce duce spre Cerdacul Stanciului, iar la intersectia cu poteca dinspre Plaiul Foii o luam direct in sus pe un fir larg, prin padure, o poteca relativ vizibila. Cand padurea de foioase lasa loc coniferelor firul devine plin de pietre si grohotis iar peretele se zareste din ce in ce mai aproape. Mai este totusi de urcat si o tinem tot spre dreapta atunci cand avem de ales intre mai multe variante.

Bolovani cam instabili, trebuie grija la glezne.

Iesim in poteca ce trece pe la baza peretilor dupa ce urcam o treapta stancoasa (mai usoara sau mai interesanta, depinde pe unde alege fiecare sa o urce) si ajungem la intrarea in firul vaii, marcata vizibil pe stanca.
Aici facem o pauza mai lunga si schimbam planul. Ancuta, revenita dupa o accidentare, decide ca nu e cazul sa forteze mai mult. Nu o putem lasa singura, Catalin decide sa o insoteasca si ei vor face o tura mai lejera pana la cerdacul Stanciului si inapoi la cabana.  Eu cu Raluca si Dana continuam traseul.


La odihna

 

Intrarea in fir

Dupa pauza incepem urcusul. Auzisem ca ar fi frumos pe aici dar acum pot spune ca este intr-adevar ceva deosebit. Desi nu este lung, firul vaii ofera cateva trepte stancoase atractive, majoritatea putand fi totusi ocolite.
Ne punem in miscare, fetele-"zanele" sunt in mare verva si trebuie sa avem grija din cauza rasului care nu ne da pace  :)

Si incepe seria de saritori care mai de care mai frumoase. Iata prima dintre ele.

Si vazuta de sus:

Usurel-usurel, fara bagaje mari, dintr-o gluma intr-alta, luam altitudine. Si mai dam peste o saritoare, mi s-a parut cea mai dificila de abordat direct, cel putin p eunde am luat-o eu, am dat de nist epuncte d emuschi si umezeala (se poate si ocoli).

De fapt cam asta este valea, o succesiune de trepte stancoase si saritori. Am ajuns si la saritoarea cu cablu.

Mda, aici cred ca tineam peretii, nu cumva sa se pravale peste Dana

 

Si inca o treapta stancoasa, cea mai lunga (cred ca si ultima), dar fara dificultati serioase. Foarte placuta la catarat.

Deasupra am avut o surpriza, cativa spectatori (desi se spune ca alpinismul este sportul fara spectatori):

Ideea este ca ne-am trezit fata in fata, ele voiau sa coboare pe poteca noi tocmai ce am aparut. Parca stateau si analizau pe unde sa o ia. Daca merita riscul sa coboare direct pe fata pe care eu si Raluca tocmai o urcaseram sau sa forteze o trecerela 1-2 metri de noi. Una dintre ele a coborat in poteca la 2 metri de noi. Ne-am retras usor pe un mic promontoriu, partial pentru a-i face loc, partial pentru a nu provoca o imbratisare cu respectiva (nu stiam cum poate reactiona).

In cele din urma au coborat putin poteca apoi au taiat peste traepta stancoasa asa cum numai ele stiu. Noi incepuseram sa ne temem pentru Dana, care tocmai urca fata respectiva, nu cumva sa se trezeasca cu caprele peste ea, sau chiar in ea. S-au hotarat sa nu mai coboare si au luat-o undeva intr-o parte, Dana nici nu le-a observat.

Dupa acest episod, mai urcam putin si ajungem aproape de Poiana Inchisa.

Inainte de intrarea in poiana, in spate peretele ce inchide poiana, adevarate metereze

Poiana Inchisa este ceva ce cu greu iti poti imagina. Suspendata (la cucurigu cum ar zice cineva) si marginita fie de pereti ce par inexpugnabili fie de hauri ce fac sa tresalte inima oricui. Este o minunatie a naturii si sper sa ramana linistita si curata. Izvorul picura destul de slab dar cu rabdare puteai strange ceva apa de baut.

Aici, un ciopor de capre negre cum nu am mai vazut, peste 20, inclusiv cativa puiuti. Am cam dat buzna in casa lor, la ora siestei. Ne-am cerut scuze si apoi am trecut la foto-shooting. .

Cred ca am stat aproape 2 ore sa admiram privelistea si caprele. Nu ne mai saturam si cu greu ne-am decis sa ne miscam. O ultima privire asupra minunatiei de care am avut parte.

Si spre locul de unde am plecat de dimineata

Fetele aveau informatii despre locul pe unde se iese din poiana si am gasit repede poteca. La o prima privire nu ai zice ca se poate trece pe acolo. Dar este mai usor decat te astepti. Bineinteles daca stii pe unde sa o iei.

Am admirat Peretel central, acum putem vedea si continuarea drumului nostru. Vom cobori spre Marele Grohotis dar nu chiar pana la poteca marcata ci vom urma potecuta de la baza peretilor. Se vede Braul rosu, aninat si suspendat, apoi continuarea acestuia pe scocul inverzit. Aceasta zona este cea mai datatoare de emotii.

Fetele, cu chef de joaca

De la grohotis, continuam pe langa perete si urcam spre braul efectiv (pentru poteca marcata, coboram). Poteca se subtiaza si imediat ce trecem un mic umar, avem in dreapta un hau de toata frumusetea.

Trecem pe langa placa pusa in memoria lui Nae Anghelide, intalnim 2-3 zade (de langa ele se pleaca in Muchia Rosie), coboram usor pe langa Peretele Piscului Rece apoi uram scocul inierbat din fata noastra, Cam asta este zona in care trebuie mare atentie (cam 10-15 minute).



Venim de la coltul de stanca de langa jnepenisul din spate, coboram, apoi tinem braul, urcam pana la Muchia Rosie dupa care coboram din nou si urcam din nou; foto este facuta de la capatul de sus al socului inierbat

Mai departe, braul nu mai pune decat usoare probleme de orientare. Si este ceva mai lung decat crezusem. O serie parca nesfarsita de urcusuri si coborasuri peste picioare coborate din creasta principala.

Dar pe langa pereti impresionanti pe de o parte, iar in cealalta parte pivelisti largi spre Iezer si Fagaras.

Avem parte si de jnepeneala.

Dupa cateva ore ajungem si la V urzicii, pe care o stiam eu (tot de cand cu Muchia Rosie). De aici incepem sa bagam gaz mai tare pentru ca Dana isi sarbatoreste ziua de nastere si vrea sa fie la cabana la exact ora la care s-a nascut. Si aproape ca alergam, desi eu nu prea vad cum putem realiza acest lucru.

Trecem si pe la Cerdacul si Pestera Stanciului. Facem cateva fotografii in fuga.

Ne-a prins seara pe drum dar noi tot intr-o fuga. Si am reusit: am ajuns la cabana cu 2 minute inainte de ora respectiva  :) (cadou pt Dana).

Seara, lume multa, foc, gratar, bere, vin si altele. Veselie, buna dispozitie si somn. Totul asezonat din belsug cu ...
"Zano, stii cat era iedutul acela?"
"Cat era, zanutzo?"
"Miiicc-miic-mic-mic- de tot!"

Surprize, surprize ... pe Muchia Rosie (Piatra Craiului)

August 2011

Ileana,Adi, Gabi

3B, 11 lc clasic (7lc am facut noi)

 

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

(Lionel Terray – „Cuceritorii Inutilului”) 

Astrele s-au aliniat si iata ca reusesc sa leg inca un weekend pe munte luna aceasta.  Si este timpul pentru inca ceva nou in Crai. Am ales ceva ce parea foarte interesant si frumos: “intre Peretele Central al Marelui Grohotis şi Peretele Piscului Rece se înalţă senzaţionala Muchie Roşie ca o scară, de o svelteţe gotică, din calcar roşu.” (W. Kargel)

Echipa de soc (eu, Ileana si Adi) deja sudata in diverse ture de zi si de noapte ajuge la cabana Garofita Pietrei Craiului pe la 1 noaptea. Somn pana dimineata si cu greu ne urnim catre marele grohotis (indicator CG 2 ore).  Adi lucrase aproape non-stop in ultimile 3-4 zile si era mai mult robotel.

Tinta noastra, pe linia bradului ce desparte cele 2 limbi de grohotis

Dupa o perioada de urcus lejer, dupa intersectia cu TR dinspre Plaiul Foii, incepe un urcus istovitor. Cam 30 minute a stors picatura dupa picatura din energia ce o stocasem pentru catararea muchiei.  Intr-un final iesim la grohotis … avand in fata privelistea impresionanta a peretilor de calcar. In centrul lor, ghici cine trona? Evident … Peretele Central al Marelui Grohotis

Peretele Central

Trecem in braul rosu si ne indreptam spre punctul de start. Pe parcurs intalnim placuta memoriala pentru  Nae Anghelide cel care a descoperit canionul ce-i poarta numele, precum si alte locuri din Crai. Evit sa le spun colegilor faptul ca aici si-a gasit sfarsitul, nu vreau sa-i bag la idei. Nici ei nu observa placuta. Hmm ... parca am presimtit eu ceva … dar vedem noi mai incolo ce si cum.

Continuam pe brau si ajungem la 2 brazi, o zona de unde imi pare ca se poate incepe traseul. Stiam ca este putin pitonat si ca nu exista o intrare clasica marcata asa ca trebuia sa ne descurcam/orientam la fata locului.

Braul rosu

Locul unde am intrat in traseu, dupa cei 2 brazi

Pana aici toate bune si frumoase, incredere la nivel maxim, bucurosi ca am descoperit usor muchia si intrarea. Pornesc in prima lungime. Pun asigurare de moral la brad si dau sa plec. O scurta fatza cazuta apoi panta usoara si cu multa iarba.

Hopaaa ! Ce-i asta? Bolovanul asta se misca, ala se clatina, de astalalt parca nu as trage, in asta nu am incredere! Fir-ar sa fie! Nici macar nu am plecat in traseu si moralul meu era serios zdruncinat. Ce fac acum? Ma uit la traseu si aproape ma apuca rasul. In mod normal pe aici s-ar merge chiar neasigurat iar eu stau si ma codesc. Ciudata senzatie. Nu am mai simtit-o pana acum. Pana la urma plec si urc metru dupa metru abia dupa ce verific de 2 ori fiecare priza. Evident multe se misca asa ca ma misc si eu foarte incet.

Plecarea in prima lc

Nu stiu ce credeau colegii in acele momente, dar le simteam tensiunea si incercam sa o ascund pe a mea. Pitoane ioc ! Bucle de cordelina, mai un friend, mai un anou. “Da, Doamne sa nu cad, ca nu stiu daca ma tine bolovanul asta!” Reusesc sa ajung la un copacel si regrupez plasind si un friend intr-o fisura minunata. Trag un fluier de confirmare a regruparii si incep sa aduc secunzii. Usor-usor ajung si ei si parca emotiile de inceput se risipesc.

In prima regrupare

Plec in urmatoarea lungime, traseul chiar usor, ma gandeam ca vom termina repede si ca ar fi trebuit sa aleg ceva mai dificil tehnic.  Dar nu stiam inca ce ne asteapta !!!

Plecarea in lc2

Privelisti extraordinare! Vad un culoar frumos printre 2 lespezi cu o iesire interesanta.

Ouch! Nuuu…!!  ce ma fac? Am miscat ditamai televizorul. E greu….dar daca-i dau drumul se duce direct in regrupare, peste secunzi. Trebuie sa-l tin pe loc. OK, dar acum nu ma mai pot misca, sunt pe post de suport pt bolovan.  Ma uit peste poteca marcata ce traverseaza grohotisul. Nu vreau sa se trezeasca cineva cu o ploaie de pietre in cap. Urlu: “Piatraaaa....!” si imping cumva bolovanul intr-o alta directie decat spre secunzi. Uff, urata treaba!

Treburile se mai linistesc si corzile se intind metru dupa metru. INcep insa sa le trag din ce in ce mai greu, ma gandesc ca freaca pe undeva pe la bolovanii pe langa care am trecut. Si nici parcursul nu a fost chiar drept, destul de sinuos.  Dar panta este lejera si continui sa urc si sa caut un loc de regrupare. Ce bolovan frumos, aici ar merge un anou. Aaa , da, ok, dar parca se cam clatina. Bun, uite acolo altul parca ceva mai stabil. Aha, asa este. Bineinteles,  pana trag putin de anou sa vad daca tine. Nu se poate… urmatorul la fel. WTF!?!? Stiam ca nu sunt pitoane (per total amgasit 5 pe toata creasta), dar se pare ca nu exista nimic stabil pe muchia asta! Si tot asa, aceasta lungime de coarda s-a intins pe 80-90m, Adi si Ileana trebuind sa mearga concomintent cu mine o buna bucata (aveam corzi de 50m si de 60 m).

Cand gasesc un loc bun de regrupare observ si un piton pe o placa ceva mai sus. Hait, abia aici aparusi pisicherule? Mai devreme, cand aveam nevoie te ascundeai! Ei, lasa ca pricum o sa te folosesc si pe tine, uite asa ca sa nu stai degeaba.  Si pun o asigurare apoi revin in regrupare.

In regrupare, pitonul cu pricina e ceva mai sus, iar in sticla nu este suc, este shake Herbalife, prietenul si partenerul de nadejde in toate turele

Apoi, ma apuca compasiunea. Oare de cand nu ai mai vazut tu pe cineva la fata, pitonule? De cand astepti tu sa mai ajuti un alpinist in cautarea unui punct stabil pe aceasta muchie dezordonata si extremede friabila? Oare ce o fi fost in mintea celui ce te-a harazit acestui munte?

Osteniti mai degraba din punct de vedere psihic hotaram sa mancam cate ceva si sa admiram privelistea senzationala.

O parte a muchiei sub noi si marele grohotis in vale

Peretele devine ceva mai vertical si catararea este mai placuta. Asta pentru cativa metri, deoarece … ei bine ati ghicit! Un imens bolovan sta intr-un echilibru extreme de precar, asteapta parca sa-l atinga cineva.  Trec cu mare grija si mai urc cativa metri.

Apoi , alti si alti bolovani, lespezi, pietre sau bucati de stanca ce se rup. ”Piatraaa….bolovaaaan…!!!” Zgomot de pietre cazand si miros incins de pucioasa. Inima imi este cat un purice! Nu vad pe nimeni in poteca de sub perete, iar secunzii ma asigura ca totul este bine si la ei. Ufff, am mai scapat o data.

Plecarea in lc3

Gasesc 2 bolovani seriosi, care nu par a avea de gand sa paraseasca locurile natale. Sigur or fi locurile lor natale? Sau or fi venit si ei de undeva de mai sus si s-au stabilit aici? Orice e posibil pe creasta asta.

Filez secunzii care urca cam la 5-6 metri unul in spatele celuilat. Si ei merg destul de repede.  Se pare ca ne-am acomodat cu terenul friabil si incepem sa recunoastem bolovanii stabili ceva mai usor. Totusi, coarda mai dizloca din cand in cand pietre, se aud curgand si cazand in marele grohotis. Altfel, totul pare linistit.

Deodata: “ZBAANGG ... BUUFFFF…...CRRRRRRRR” … zgomot asurzitor !!!

Inghet! Inima-mi sta in loc! Astept ca semicoarda rosie sa se intinda dintr-un moment in altul! Zgomotul infernal continua. Imi trec prin cap imagini de tot felul. Instinctiv fac un cabestan pe semicoarda rosie si-l agat de carabiniera ancorata la punctul fix! Ma astept la ce-i mai rau! Zgomotul devine asurzitor si déjà cred ca e vorba de o avalansa de pietre si nu de un bolovan singuratic. Ma gandesc la bolovanul imens pe langa care am trecut.

Imi aduc aminte si de coarda verde. Pe ea este Ileana, la greutatea ei o pot tine mult mai usor in asigurarea de pe ham.

Imi aduc aminte si de Nae Anghelide. Dar la el a fost alta poveste, alta situatie… Si zgomotul asta care parca nu se mai sfarseste sa pot vorbi cu secunzii…

Inutilitate! Asta este sentimentul care ma incearca. Nu pot face nimic, stau si ma uit la corzi si ma rog sa ramana asa cum sunt, netensionate.

Deodata, liniste! Nefireasca, dupa momentele  anterioare. Corzile sunt la locul lor, strigate nu am auzit. Hai ca se poate! Trebuie sa fie bine! Nu are cum sa fie altfel, am venit aici sa admiram muntele nu sa-l cucerim, deci nu suntem in razboi, deci …deci....deci….

 “Aaadiii….esti bineeee? Ileeanaaaa!!” 

“Daa..!!”  suna izbavitor raspunsul. Nu mai stiu daca au raspuns amandoi pe rand sau in acelasi timp, sau cum a fost…. Sentimentul  de eliberare a fost intens … nimic nu mai conta.

Aproape imi dau lacrimile de bucurie. Apar si ei si il intreb pe Adi ce s-a intamplat, daca a patit ceva. Nu stiu ce fatza aveam in acel moment. Mirat, se uita la mine si-mi spune ca nu el a provocat curgerea de pietre.  Raman consternat. Ma uit la Ileana si realizez ca ca omul avea dreptate. Nu stiu de ce m-am gandit ca sigur el a dizlocat vre-un bolovan sau i-a fugit vre-o priza de sub picior. Dar de unde? Ileana dizlocase un bolovan masiv, probabil acelasi pe langa care trecusem si eu.

Frustrarea cea mare a Ilenei era ca ea abia il atinsese, nici macar nu incercase  sa-l foloseaca pe post de priza sau sa se sprijine pe el.

Nu stiu ce sa fac. Sa rad pentru ca Ileana (o mana de om, dar o mare persoana) a provocat acest incident si deci nu a fost deloc in pericol sa-i cada bolovanii in cap, sau sa plang pentru ca eram sigur ca Adi a provocat curgerea iar eu nu am luat in calcul alta varianta (bietul baiat a mers ca pe oua tocmai pentru a evita sa arunce ceva pietre in capul fetei). Inca ramane sa ma decid…

 Dar decid ca secunzii sa nu mai mearga concomitant chiar daca vom pierde mult mai mult timp. Este mai sigur si asta este cel mai important acum. Al doilea second sa stea bine adapostit in regrupare. S-a dovedit o alegere inspirata.

Plecam in urmatoarea lungime si trecem printer cele 2 lespezi ce formeaza urechile gigantice pomenite de Cristea in cartea sa.

Adi in "urechile de iepure", o zona mai curata si placut de catarat

Dupa ce depasim urechile vedem si o parte din Poiana Inchisa  unde un grup sta si face plaja si se odihneste, in timp ce noi incercam sa ne mobilizam sa continuam. Deja timpul este mult depasit si se pune doar problema iesiri in creasta teferi si nevatamati. Daca e posibil si pe lumina!

Apoi ajungem in cea mai friabila zona a crestei.

Probabil inutil sa mai amintesc puzderia de pietre ce cad in timpul trecerii noatre, unele miscate de picioarele noastre, altele de coarda serpuind printre bolovani.

Brrr….. Hai , usurel, cu grija. Ocolim zona respectiva iesind putin din creasta si intrand intr-un brau ce se alungeste din Peretele Central.

Muntele sta sa cada peste noi

Revenim in creasta, incurc cumva descrierea si ma bag intr-o zona destul de urata, cu un traverseu expus si lespezi miscatoare. Dublez asigurarile la tzancuri cu frienduri la fisuri, pe considerentul ca daca prima asigurare pica, macar a doua (aflata la mai putin de 20 cm) va tine. Urata zona in care m-am bagat singur.

Imi vine in cap o melodie a grupului Manowar. Nu stiu daca vi s-a intamplat si voua.

Brusc si dintr-o data:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I'm not afraid to die”

Numai ca la mine suna cam asa:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I AM afraid to die”

Se repeta obsesiv. Or fi de vina minunatele fiinte ce ma asteapta acasa? 

 Oare secunzii cum o vor trece? Decid sa asigur doar la 1 coarda urmand sa caut de sus o alta varianta pentru macar unul dintre secunzi. Reusesc sa ies cu bine, prind un hornulet si ma duc tare in sus.  

Regrupez si am parte de o alta surpriza neplacuta. De jos urca o ceata densa, dinspre creasta nordica vantul sufla cu putere si aduce niste nori negri, amenintatori. Asta ne mai lipsea! Si Adi trebuie sa treaca prin travbersarea aia in care m-am bagat ca ….bip …. !

Cand ia uite, in partea cealalta pare mult mai prietenos. Uffff.  Hai, Adi, hai ca poti!  Stiu ca esti obosit, dar stiu si ca ai o mare putere de lupta in tine  … acum avem nevoie. Nu-l vad, dar pot comunica cu Ileana si astfel stiu mai usor cand sa strang sau cand sa slabesc coarda. Bravo! Ai trecut nesperat de repede! Ce ne faceam daca te luau si pe tine emotiile si morcovii cum m-au luat pe mine cand am trecut cap pe acolo?

Pe Ileana o trimit sa coboare putin pe brau inspre Peretele Central si sa urce direct niste fetze nu tocmai prietenoase dar gandind ca ea este usoara, in caz de nevoie o tragem salam si tot o aducem sus. Nu a fost cazul.

Il las pe Adi sa o fileze si cum suntem sub amenintarea intunericului si a ploii incerc sa fotografiez mental urmatoarea lungime. Dupa parerea mea mai erau cam o lungime si jumatate , maxim 2.

Ajunge si Ileana si ma bucur nespus ca am reusit sa facem asa o echipa. Fiecare stie ce are de facut fara a mai vorbi prea mult. Avem incredere unul in celalalt si asta ne de puterea necesara. Stim ca si daca ne apuca ploaia sau intunericul vom termina traseul cu bine. Nu are rost sa ne grabim aiurea dar nici nu pierdem timpul, soarele este déjà sub dealurile din zare, iar amenintare ploii nu trecut inca, desii norii s-au mai subtiat. Speram ca este doar ceata provocata de racirea temperaturii la lasarea serii.

Auzim ceva voci de sus, o voce de fata. Eu nu inteleg ce spune, Ileana replica cum ca a auzit ceva de genul “mai au ceva de urcat pana ies in creasta”.  Incredibil, dar aceasta voce venita de undeva de sus, din creasta sudica ma convinge ca vom termina traseul cu bine si imi da noi puteri. De ce? Habar nu am.

Plec. Urc. Ocolesc. Caut regrupare.  Nu gasesc.

“Uiuhuuuuu” – strig eu. 

“Ce-ai patit?” – se aude de jos

“Uiuhuuuuu” – din nou eu, neputind articula altceva.

“Uiuhuuuuu” – se aude de jos, secunzii intelegand ca am ajuns langa creasta. Eram de fapt la 4-5 metri mai jos, pasajul ramas fiind o galma usoara de iarba.

Dar nu e gata. Cand Adi ajunge la 1 metru de mine ii spun sa treaca mai departe, pentru ca eu consider ca merita sa fie primul care iese in creasta. Desi eu am fost cap, el a tras mult de el, si m-a ajutat moral pe parcursul turei. Dau sa-i fac loc, insa … bineinteles dizloc un bolovan mare, care-i pica exact pe picior.

Iarasi inghet! … nu reusesc sa articulez nimic. Am crezut ca i-a fracturat piciorul. Cu probabil ultimele puteri striga “Piatraaaaa!”, cu gandul la Ileana care astepta in regrupare. Dau sa-l ajut dar pleaca o alta bucata ”Bolovaaaannnn!” – tip si eu.

Nu se poate, nu aici, am terminat traseul, uite creasta e acolo …. Liniste, si apoi Ileana ...”sunt ok!, haideee!” .  Ce usurare! Am aflat apoi ca se bagas ebine in regrupare si bolovanii au trecut peste/pe langa ea. Inspiratia de mai devreme de a nu mai merge concomitent, cat ma bucur.

Adi iese intr-un picior in creasta, apare si Ileana, luam corzile si ne bucuram. Lumina mai este pentru exact 10 minute, timp in care ne strangem lucrurile si gasim poteca marcata.

Pe Adi il doare piciorul dar nu este fracturat, va avea doar cateva contuzii mai bine crescute  J

Mie imi trece prin cap scrierea lui Lionel Terray:

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

Restul a fost o noapte minunata plina de stele, pe poteca marcata ne-am simtit ca si cum am ajuns déjà acasa. Si daca tot eram prin trecere, am dat o fuga si pe la refugiul din saua Funduri nu de alta dar sa vedem si noi unde este. Valea Urzicii, Cerdacul Stanciului la lumina lanternelor si pe la ora 2 din noapte ajungem la cabana.

Aici , avem parte in sfarsit si de o surpriza placuta. Paul, cabanierul, nu se culcase. Ne asteptase atat pe noi cat si pe grupul care nu a mai ajuns. Mancam, bem un vin cu totii, iar la 03.15 inchid sacul de dormit.

A doua zi relaxare totala.

Si aici foto cu linia aproximativa a traseului urmat de noi:

Zile senine!

Coarnele Caprei si braul Cioranga

Iulie 2011

Ileana, Adi, Gabi

2 zile minunate in Crai la mijloc de iulie:

– creasta Coarnele Caprei (4A, 9lc in Kargel, 6 -7 lc real, depinde de lungimea corzilor si de frecarea acestora)

 – Valcelul cu fereastra, Braul de sus, vf Ascutit, Braul Cioranga (fiecare 1B)

Abruptul Pietrei Craiului este loc in care am inca multe de descoperit. Creasta Coarnele Caprei m-a atras din primul moment in care am vazut-o din Padina lui Calinet.

Cu echipa devenita déjà clasica, membrii CAR Ileana si Adi  plecam din Plaiul Foii cu dulapii in spate, noaptea fiind programata la ref Sperantelor. La intrarea din drum in poteca Calinetului sunt acum 2 stane active. Am numarat 12 caini destul de agresivi (8 la prima, 4 la a doua, nu stiu daca sunt toti). Ciobanii erau aproape asa ca au intervenit rapid, nu au fost probleme, de retinut insa pentru alte ture in zona.

Traseul nu prezinta dificultati majore pentru cei obisnuiti cu catararea, peisajul fiind insa la inaltime, atat la propriu cat si la figurat.  Linia nu este directa necesitand experienta in orientarea pe trasee de alpinism. Unele portiuni sunt mai friabile, altele pline de iarba, in altele cuiele lipsesc, dar folosim din plin asiguarile la tzancuri. De fapt, cuie gasim exact acolo unde era intr-adevar nevoie, pentru restul putem gasi mijloace naturale de asigurare (copacei, tzancuri, fisuri pentru frienduri, bolovani incastrati, etc)

“În prima l.c. urcăm printre spărturile lespezilor aflate în peretele frontal spre Vîlcelul Secundar al Călineţului, vizînd o mică strungă unde întîlnim primul piton (E. Cristea).” In schita lui W. Kargel, este prezentata o alta varianta de intrare, pe un brau in dreapta. Noi am urcat de la baza crestei asa cum este ea prezentata in schita.

Cataram la liber printer lespezi, depasesc  strunga respectiva (asigur atat la piton, cat si cu o cordelina la un tzanc) merg pe un brau (cumva in dreapta liniei de creasta) si apoi o iau in stanga print-un scoc inierbat pana intr-o sa. In fata am un pasaj usor surplombat, iar din sa reusesc sa vad secunzii de jos. Lungime scurta, de cam 30-35 m, fara dificultati tehnice.

Plecare in prima lungime, printre lespezi

Plecam in lc2, peste pasajul usor surplombat, unde gasim destule pitoane pentru asigurare. Eu as zice ca este cam pe la 6+, (5+ cu A0). Mie mi s-a parut cea mai tehnica parte a traseului. Continuarea este relativ accesibila, panta se domoleste, pun asigurari la tzancuri si pomisori. Atentie se mai gasesc pietre care se misca. Regrupez pe un brau langa o placa cu 2 pitoane.

Studiu de schita

Plecam in lc 3 saltand peste placa folosind sau nu cele 2 pitoane bine dispuse (pas de -6, la liber, 5 cu A0). Reintram in linia crestei si continuam o catarare libera, placuta. Pitoanele sunt rare, ruginite dar folosesc asigurari (mai mult de moral)  la bolovanii pe care-i gasesc stabili. Aici legam 2lc clasice, avand corzi de 60m.

Urmatoarea lc (a 4-a a noastra),  continua pe linia crestei si nu pune problem tehnice deosebite, doar atentie la bolovani si al frecarea corzii deaorece depasim cativa jandarmi. Regrupez langa “solz”, regrupare comoda, larga, la un copac si la un friend.

 A 5-a lc incepe cu o semibavareza pe solz (se poate incerca si un sprait de toata frumuseatea), am asigurat la bolovanul incastrat intre solz si perete. Iesim dein linia crestei catre stanga in sensul de urcare si apoi cataram cu mare atentie o fata foarte friabila unde gasim si 2-3 pitoane. Regrupam dupa o lungime scurta, fie la revenirea in creasta, fie la baza urmatorului horn (se coboara putin dupe revenirea in creasta) .

 In lc 6 am legat din nou 2 lungimi clasice pana la baza ultimului obstacol mai serios din traseu. Aceasta lungime se desfasoara initial pe un horn placut la catarat, iesim intr-un brau larg de unde ne orientam spre fisura din dreapta.

Pe fisura din dreapta

Ultima lungime este scurta si dupa ce catara frumoasa fisura, care este cand mai larga putind folosi un pic de ramonaj, cand mai ingusta putind folosi sprait-ul.( -6, 5 cu Ao). Iesirea se face pe o fata cazuta, usor friabila.

Din varf privelisti extraordinare asupra abruptului din zona Calinetului,  si a multor altor zone pe care nu le stiu.

Degetul lui Calinetz

Din varf am rapelat catre stanga (cum te uiti ldin varf catre creasta principala) intr-o sa inierbata, apoi am coborat spre  Calinetul mic.

Rapelul din varf

Pe retragerea catre padina lui Calinet intalnim 3 zone de rapel, primele 2 scurte (prima cu piton a doua la niste tancuri) iarultimul rapel este de 40-45 m. recomand folosirea a doua corzi, pitonul intermediar fiind batut imediat SUB platforma de regrupare intermediara, ceea ce poate provoca oaresce emotii la plecarea in rapel.

Imparatia de piatra

Rapelul cel mare

Norii s-au jucat cu noi toata ziua, cand strangandu-se amenintator, cand lasand soarele sa ne prajeasca. Nu am mai vazut asa ceva,: veneau buluc dinspre Nord, se vedea cum ploua pe dealurile de peste Barsa insa, cand ajungeau langa Crai il ocoleau pur si simplu. Ce sa zic, ne-a bucurat treaba asta.

Dupa o noapte perturbata doar de 2-3 reprize de ploaie slaba (dimineata nu mai era nici picatura de apa pe iarba) plecam , eu dorind sa ies in creasta principala.. Facem planuri peste planuri pe unde sa o luam si pana la urma plecam urmand a ne decide la fata locului...suna cunoscut cuiva?

Intram pe Valcelul cu fereastra, depasim cele 3-4 saritori consecutive, cu prize mari si sanatoase. Mult mai bine fata de bolovanii de ieri din creasta.

Trecem in Valcelul cu Smirdar, ajungem la Acul de la Amvon, intalnim Braul de sus si ... hai sa mergem pe el sa nu iesim direct in creasta. Urcusul e destul de sustinut, poteca clara cu peisaje deosebite. Depasim si partea superioara a Canionului Cioranga apoi innotam prin jnepeni dupa care vedem refugiul din vf Ascutit, unde ajungem relativ rapid.

Fereastra ... din valcel

Stam si noi cam juma de ora, papam ciocolata si stafide si plecam spre Braul Cioranga, cu descrierea in brate. Localizam repede intrarea, numaram metri din descriere si ... am pierdut poteca. Ma urc pe un promontoriu de jnepeni sa observ mai bine zona

Mergem mai mult la feeling si la nasul nostru obinuit cu balaurelile si intr-un final, dupa ce descataram 2-3 valcele regasim momaile si vedem poteca undeva sub noi.

Am descatarat valcelul dintre cele 2 varfuri

NERECOMANDATA zona pentru cei care nu au facut braul la urcare sau pentru cei care nu au experienta zonelor nemarcate si de abrupt. Foarte usor poti ajunge la marginea haurilor, unele de aproape 100m.

Rasplata celor ajunsi aici este insa pe masura efortului 

Cam asta a fost, intr-un weekend in care ploile si furtunile se anuntau care mai de care mai vijelioase...noi am avut noroc de vreme superba.

Zile senine!