Franturi de amintiri (2)

 Drumetiile montane.

Ianuarie 1996. Un coleg din Liga Studentilor imi propune o excursie pe la nu mai stiu ce manastiri prin Prahova. Cu 1 zi inainte de plecare au loc inundatii in zona respective iar eu nu stiam ce sa fac, aranjasem totul pentru o plecare de 2 zile. Accept noua lui propunere fara sa ma gandesc prea mult “hai pe munte la Malaiesti ca am mai fost eu acolo”.  Habar nu aveam pe unde vine asta, timp sa intreb nu era, iar internet … he-he … mai rar pe atunci! Echipamenul e tot acelasi: bocanci de armata facuti rost de tata, ranita kaki de armata, pantaloni raiati, o bluza de lana (probabil crosetata de mama), un trening de bumbac de schimb, 2-3 tricouri, de bumbac ca altceva nu aveam, geaca de iarna, cam asta era echipamnetul pentru o tura de iarna. Aaa,  si untura pentru bocanci  J

Asta a fost inceputul unei noi ere. In urmatoarele luni am mers destul de des pe munte , am reusit sa achiztionez o harta, dar cel mai mult m-a bucurat o colectie de harti (Drumetie in Carpati) - o mai am si acum) care cuprindea descrieri a 3-4 trasee din aproape toate masivele. Am inceput sa fac diferenta dintre a merge “la munte” si  a merge “pe munte”.

Mi-a incoltit un plan pe care l-am tot dezvoltat si actualizat, plan concretizat in ceea ce eu numesc “Marea calatorie” (voi dedica un capitol separat).

 Eu nu cunosteam pe nimeni cu experienta pe munte iar dintre cei intalniti pe munte … cred ca eram eu prea timid pentru a intra in vorba cu cineva mai in varsta (aici as da vina insa si pe educatia primita, fara alte detalii). Totusi am reusit sa strang ceva legaturi cu cateva persoane (la fel de tinere ca si mine) cu care m-am tot intalnit pe la diverse cabane.

Uite asa, dupa 2-3 luni ajunsesem sa fiu “cel cu experienta pe munte” din grupul meu. De prin martie am inceput sa organizez iesiri la munte pentru prietenii mei si amicii acestora. Mai mult din dorinta de a avea cu cine sa merg. Maximul a fost de 17 persoane, cu care am fost la vf Omu (5-6 dintre ele erau la prima experienta pe munte).

vf Omu, iulie 1996

 Am batut potecile marcate din Bucegi in lung si in lat, de la Padina la Malaiesti, prin Omu si prin Caraiman. Din pacate dintre toti cei cu care am fost (cu unii chiar de 4-5 ori) nici unul nu a continuat sa mearga pe munte.

Intr-una dintre aceste ture (sau sa le numesc excursii?) am intalnit 2 austrieci, Hans si Wolf, care isi satisfaceau stagiul militar. De fapt, pentru a nu face armata ei trebuiau sa faca un voluntariat si isi alesesera sa participe la activitatile unei fundatii care se ocupa de construirea unor case de copii din Romania (gasiti detalii aici http://www.concordia.or.at/romania/ ).

Cu Wolf mai ales am tinut legatura si am pasit in majestuosul Fagaras intr-un iulie 1997. Pe traseul Victoria-Turnuri-Podragu- Vistea-ref Vistea-Victoria, ne-a plouat 2 zile jumatate din 3. Era o ceata de nu am vazut pe unde urcam pe Vistea.

Pe timpul armatei am mers de 2 ori, o data in Ciucas (de 1Mai), cred ca a fost cantecul de lebada, ultima mare zi a fostei cabane Ciucas. S-a dormit inghesuit pana si in hol. Eu am apucat un loc in camera, pe jos.

Am covins apoi doi colegi sa mergem la Omu, prin Bran, apoi Padina si am coborat pe Jepii mici. Nici cu ei nu m-am mai intalnit pe munte.

la cabana Omu, vara 1998

 Apoi am continuat sa merg pe munte, insa mai rar. Iesiri mai scurte, usoare. Viata isi urmeaza cursul firesc, prioritatile materiale trebuie si ele indeplinite, serviciul mananca mult timp, multinationala ti-l rapeste pe tot.

Totusi in acesta perioada am avut primele experiente alpine. Am descoperit site-ul Alpinet si in urma descrierilor am intrat in Seaca dintre Clai. Aici este o poveste interesanta. Am intrat singur, m-am accidentat si am revenit in Busteni dupa 15 ore (cred ca voi pune o postare speciala cu diversele peripetii avute de-a lungul anilor pe aceasta vale. Am avut mai mult succes pe valea Morarului, impreuna cu Nelu, bunul meu prieten inca din liceu.

Am incercat vf Omu pe zapada, insa nu am reusit (cred ca fost prima tura in care a trebuit sa renunt la planul initial), nu aveam nici coltari, iar Nelu nu avea experienta de iarna, ceata, vant si zapada inghetata.

spre vf Omu, primavara 2000

Din nou in Fagaras in sept 2000 (cu cineva de pe Alpinet, ne-a cunoscut in gara).  Tren pana la Fagaras, apoi schimbam trenul pana la Ucea (parca). O luam pe jos pana la DN. Este prea devreme pt ocazie, dormim 2 ore in porumb. Apoi ocazie pana la Cartisoara. Autobuz pana la Balea cascada, apoi ocazie pana la Balea lac. Frumos, asa-i?

Am avut vreme foarte buna prima zi apoi a inceput sa se strice si am coborat. Totusi de neuitat Balea-Ref Caltun-vfNegoiu-cab Negoiu-cab Barcaciu-Porumbacu si apoi camionul cu cartofi pana la Avrig.

vf Negoiu, sept 2000

Dupa anul 2000 activitatea montana s-a redus drastic, maxim 1-2 iesiri pe an, mai cu cortul, mai la cabana, familia si activitatea profesionala trecand pe primul loc. 

In 2006 insa, muntele avea sa capete noi dimensiuni, alpine ...

Zile senine!

Franturi de amintiri (1)

Copilaria si adolescenta.

 

De mic copil mi-a placut sa urc. Mi-a placut ideea de a urca. Sentimentul de libertate a alegerii, stanga sau dreapta, ocolesc copacul cazut ori sar peste el. Mici amanunte nesemnificative pentru un adult,  dar care pentru copilul din mine insemnau enorm.

Taberele scolare de peste vara la munte (pentru asta trebuie sa multumesc parintilor) probabil au contribuit si ele. Concediile petrecute cu familia (si) la munte si-or fi pus si ele amprenta pe nestavilita pasiunea ce avea sa se nasca intr-un copil altfel crescut la oras si cu bunicii la campie.

Am doar franturi de amintiri din taberele scolare ale varstei  6-10 ani, insa bine intiparite in minte: imensa (pentru micul copil de atunci) padure de jnepeni de la Piatra Arsa, unde ne jucam pitita; haul ce se casca la picioarele noastre pe brana mare a Caraimanul spre cruce; prapastiile de sub telecabina pe unde auzisem ca merg  oamenii mari; cascada Urlatoarea; urcusul pe partia de schi catre Clabucet; dealurile din jurul Tusnadului.

De neuitat imi este si ziua in care am ajuns la soseaua catre Paltinis. Conform obiceiului pe atunci, masinile ceva mai vechi se “odihneau” o perioada pentru racirea apei inainte de efortul urcusului pana in statiunea montana. Impreuna cu mama am plecat prin padure de-a dreptul taind serpentinele, bucurandu-ma ori de cate ori intersectam soseaua si reintram in padure. Nu mai stiu daca eram sau nu pe vre-o poteca marcata (nu aveam eu atunci notiunea asta) insa mi se parea ca fac ceva cu totul deosebit, mai ales ca nu mai era nimeni  care sa faca asta, toti ceilalti stateau la masini. Mai tarziu, clasele gimnaziale fiind, plecam cu mama sau chiar singur pe dealurile din jurul statiunilor pe unde eram cazati.

Prima experienta la cort a fost mai degraba neagreabila. Pe valea Doftanei,  3-4 masini de prieteni ai parintilor mei, evident fara a cunoaste prea multe despre camparea la cort, probabil de un 1 mai sau 23 august. Nu tu salteluta, nu tu sac de dormit, s-a dormit direct pe cort, eu fiind mai mic am dormit in capatul cortului intre batul de sustinere (cort mare Cerna, de 4 persoane) si marginea cortului, de-a curmezisul.. Mai mult s-au plans adultii, probabil ca noi, copii, eram prea obositi ca sa mai bagam in seama “salteaua” tare si rece. Acolo am mancat cei mai mari pepeni din viata mea (erau aproape cat mine) adusi de cineva care era director la fabrica de medicamente, evident procurati “pe sub mana” datorita functiei.

Pe la 16 ani (deja dupa evenimentele din 1989), ca premiu pentru admiterea in clasa a 11-a (unii isi amintesc de celebra treapta a II-a) am plecat singur, fara parinti (eram un grup de 4 baieti cu varsta intre 14 si 17 ani). Pe vremea aceea la munte insemna clar o cazare pe valea Prahovei iar marile trasee realizate atunci au fost urcusul pana la Garbova, vizitarea cascadei Urlatoarea si coboratul pe valea Caraimanului (Jepii mici).

In anii urmatori iesirile la munte au disparut pemntru a reaparea brusc si cu o intensitate sporita in anii studentiei. Dar asta este o alta poveste.

Zile senine!

Un an cat o viata - In Memoriam Liviu

"Mai bine o zi vultur decat o viata cioara!"

20 decembrie ... a trecut o luna de atunci. O luna lunga si grea, parca a trecut un veac. O luna in care noi, cei ramasi impreuna, suntem cei ce ne-am simtit singuri, parasiti. Si totusi, el ne este si ne va fi mereu prezent alaturi. In gandurile si simtamintele noastre, in visele si realizarile celor ce l-au cunoscut si indragit

.

 A trait intr-un an cat altii intr-o viata. Drumetia si alpinismul, prietenii si fotografia, buna dispozitie si altruismul, au fost coordonatele definitorii ale unei vieti traite din plin. A fost o aurora boreala pentru unii dintre noi: s-a aprins, (ne-) a luminat feeric si s-a stins prea repede, lasandu-ne fericiti si tristi totodata.

Acest material se vrea o modesta incercare de a trece in revista un an cat o viata a celui caruia am avut fericirea, privilegiul si onoarea de a-i fi partener de coarda, martor al inaltarii si coborarii sale, omul despre care nu am auzit de la nimeni si nici nu a spus despre nimeni ceva rau  -  Liviu.

Cateva dintre gandurile colegilor de tura, exprimata la aflarea tristei vesti:

"De atatea ori ne-a insotit pe carari de munte, am calcat pe urmele lui in zapada, am ras la glumele lui si am luat aminte la sfaturile lui. O sa-mi lipseasca grija lui, eforturile lui de a usura povara celorlalti, ingreunind-o pe a lui, cafeaua lui in diminetile geroase, bataia cu zapada, blestemul trenului, povestile lui..."

"(...) as vrea sa spun ca, a fost un camarad de nadejde pe munte, respecta regulile si legile muntelui, frumusetile acestuia, isi respecta colegii de tura si ii ajuta cat putea de mult. (...)Era un caracter tare, pe viscol, ploaie sau soare, in momentele de criza in care un caracter slab cedeaza, El avea taria de a continua si de a impulsiona pe ceilalti"

"Atat cat l-am cunoscut, (...) mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ca e un om asa cum trebuie, care isi traia din plin pasiunea pentru viata. O sa tin minte (...) inegalabila seara de la Piatra Mare, in bretelele care mi-au trezit in minte imaginea de Don Corleone"

"Doua zile, atat mi-a fost de ajuns sa-mi dau seama ce om extraodrinar era Liviu."

"M-a impresionat firea lui volubila si plina de viata, culoarea pe care o dadea oricarui loc si oricarui moment"

"Liviu ... atat, il stiu doar dupa numele mic, prietenii il mai strigau si "Don Corleone". (...) avea un farmec anume prin care reusea sa ne capteze la toti atentia ... in acea tura a fost singurul care a dormit la cort, l-am ajutat sa si-l monteze, el dorea sa se antreneze pentru alpinism hivernal, avea cel mai greu rucsac dintre noi, in timp ce noi am preferat caldura cabanei el a ramas fidel sacului lui de dormit"

"Il cunoscusem pe Liviu in vara cand am fost la cateva ture (...) mi se parea un baiat care isi traia viata din plin, iubea muntele si escalada"

"Tati" te voi pastra mereu in suflet, voi urca pe Mont Blanc impreuna cu tine in suflet, vei fi acolo cu mine pentru ca meriti"

"Pe Liviu l-am cunoscut putin (...). Un om deosebit, simpatic si cald (...). Acum suntem mai saraci ... mai tristi ... mai goi"

Liviu a inceput sa mearga pe munte prin 2007. Prima tura serioasa a fost in Iezer, in octombrie, la doar cateva zile dupa ce s-a alaturat comunitatii de pe carpati.org

http://www.carpati.org/jurnal/weekend_in_iezer_-_papusa_13-14_octombrie_2007/688/

Intalnirea mea cu el s-a produs prin ianuarie 2008, cu ocazia unei ture pe Valea Seaca dintre Clai, care a trasat parca coordonatele relatiei abia nascute: prietenie, aventura, respect, situatii neprevazute, dar mai presus de toate incredere! In mai putin de jumatate de zi am avut deplina incredere unul in celalalt.

Atunci am stiut ca devenisem mai bogat cu un prieten si tovaras de nadejde.

A fost tura in care Liviu a facut cunostinta cu coarda, cu hamul, cu rapelul, cu pioletul. M-a impresionat felul in care receptiona sfaturile mele si modul in care le-a pus in aplicare imediat, de parca asta facuse toata viata.

Eu imi aduc aminte ca la cursul de alpinism mi-a fost cu mult mai greu.

Dupa aceea, am planificat sa facem si creasta Pietrei Craiului in acea iarna. Pentru a fi cat mai in forma Liviu a facut o tura si la inceput de februarie la Piatra Arsa.

 http://incomprehensible4you.wordpress.com/jurnale-de-calatorie/200802-piatra-arsa/

Apoi, tot in februarie, am ajuns si in maretul Crai. Aici a simtit gustul amar al renuntarii, pentru ca, desi fizic era intr-o forma foarte buna, echipa nu era omogena, experienta echipei era redusa, s-a plecat destul de tarziu de la refugiu si am luat decizia de a ne retrage (nu fara regrete), dupa ce am parcurs o bucata din creasta nordica. A ramas totusi cu prima noapte la refugiu la peste 2000 m (Grind 2) si atingerea varfului "La om", iarna.

Prima intalnire cu stanca a avut-o in martie. Antrenamente la panou, schimb de cunostinte teoretice si practice, achizitionare de echipament de catre toti echipierii si iata-ne in CreastaGeneralului (3B; 4A0 (5), 8 lc), traseul clasic de alpinism al Cheilor Rasnovului, pentru ceea ce avea sa fie prima iesire la stanca.

Si pentru ca luna sa se incheie cu bine, o tura de relaxare la Diham, iar grupul de prieteni crestea, asa cum intotdeauna si-a dorit.

A urmat o tura despre care Liviu imi spunea ca a fost una dintre cele mai reusite din punct de vedere al atmosferei intalnite, Retezatul, in aprilie.

http://www.carpati.org/jurnal/cum_ne-am_"retezat"_avantul_si_am_"lolait"-o_printre_pietre_8230_/891/

http://www.carpati.org/jurnal/piano..._crescendo_12-13.04.2008_/890/

Chemarea muntelui am simtit-o din ce in ce mai tare si intr-un inceput de mai am intrat din nou pe stanca.

Dupa o seara de acomodare in cariera din Poiana Tapului, a doua zi am mers in Muchia Caprioarei din Cheile Rasnovului (4A; 5A0, (6+), 6 lc). Liviu a vrut sa fie si el cap de coarda si a urcat astfel lungimile 1, 2, 4 si 6!

Tot in mai am incercat Muchia Iepurasului insa ploaia ne-a oprit in prima lungime, iar a doua zi am incercat Cezar Manea, dar inca nu sosise timpul pentru acest traseu.

Fagaras ! Un alt vis devenit realitate ! Iunie i-a adus o scurta tura prin vestul masivului impreuna cu mai vechi dar si cu noi prieteni.

Iulie a fost cu siguranta una dintre lunile cele mai reusite din punct de vedere alpin. A fost luna in care a(m) realizat doua trasee clasice: Acele Morarului (partial totusi) si vf. Picatura

Morar: http://www.carpati.org/jurnal/pe_creasta_morarului_prima_intalnire/1007/

 

 Picatura (mic jurnal AICI):

Dupa varf, inainte de Fata Inalta, ne-a prins o furtuna teribila si am rapelat 5 ore pana in Valea Alba, prin apa si noroi cum numai pe Albisoare poti intalni. Imi spunea ca asa frig nu a mai tras niciodata, uzi pana la piele si sub un vant necrutator, desi in luna lui Cuptor. Vedeam cum, din Circuri (pe versantul opus) se formasera 3-4 cascade de apa.

In august, o tura prin munti mai putin umblati dar care l-au incantat - Siriu.

In septembrie ne-am intalnit cu totii in Leaota, cu ocazia intalnirii de vara a membrilor site-ului carpati.org, prilej de buna dispozitie si planuri de toamna

Octombrie a fost o luna plina, cu iesiri saptamanale.

Mai intai Piatra Mare; cu aceasta ocazie cred ca a devenit "Don Corleone"

http://www.carpati.org/jurnal/plimbarica_prin_piatra_mare_4_5_octombrie/1210/

Calimanii au urmat la rand, spre incantarea ochiului si desfatarea fotografului.

http://www.carpati.org/jurnal/calimani/1241/

Intr-o zi racoroasa de toamna, am intrat in cel mai tehnic traseu de catarare realizat impreuna - Cezar Manea (4B; 5 A1 (8), 5lc). Avandu-l pe Liviu secund nu am avut nici cea mai mica emotie, fiind partenerul perfect, fara nici o exagerare. A fost momentul in care ne-am simtit alpinisti.

 

Luna a fost incheiata in stil mare, cu o tura Tiganesti-Omu.

Noiembrie a inceput foarte frumos. Pentru a pregati cat mai bine parcurgerea crestei nordice a Pietrei Craiului iarna am decis sa facem o incursiune pe timp frumos pentru a cunoaste zona si a o urmari, dupa cum spune un mare om de munte "vara cu ochi de iarna". Liviu era intr-o forma senzationala, de cateva ori trebuind sa se opreasca sa ne astepte.

Inca vremea frumoasa in Noiembrie, a mai urmat o tura cu putin cocotz si o vale alpina din Bucegi, V. Galbinele, fir secundar.

In decembrie ne-am intalnit in Poiana Brasov, eu cu familia, el venind dintr-o scurta tura in Baiului. Venise randul pentru a incerca si schiul.

Au urmat ture interesante. Prima, combinata Ciucas - salina (Slanic Prahova) cu buna dispozitie si veselia ca insotitoare

Cozia a fost un loc nou pentru el. Din cate imi spunea, s-a simtit extraordinar, iar participantii la tura au fost pe masura.

http://www.carpati.org/jurnal/cozia_13_14_dec/1263/

Si a urmat ... mi-e greu sa scriu, sa-mi aduc aminte ... a urmat chemarea de sus, ne place sa credem ca cineva probabil a decis ca locul lui nu mai este aici, ca este prea bun pentru aceasta lume. Si trecerea nu se putea face decat din locul pe care-l iubea cel mai mult: muntele.

(ultimile 2 poze: la plecarea de la Caminul Alpin si imediat sub Refugiul Costila)

"Cand o stea pe cer ne va face zambind cu ochiul, vom sti ca Liviu vrea sa ne faca in continuare viata un pic mai senina si ca noi, toti cei ce il iubim, il vom pastra mereu in suflet"

Drum bun, Liviu! Nu te vom uita.