Iezer cu multe fetze

15-16 Octombrie 2011
Adi si Gabi

Vremea se anunta tare capricioasa, frig, ploi, lapovita ..brrr! Cum creasta Iezer-Papusa nu o facusem ne indreptam gandurile si pasii intr-acolo.Nu ma fusesem pe aici de cand cu rataceala cu Ileana.
Ca in bancul cu apostolii, am fost 5, am plecat 3, iar pe creasta am facut tura in 2.

Inca de vineri seara primim un telefon ce ne anunta avertizare meteo pentru sambata dupa amiaza, vreme rece, vant puternic si ceva precipitatii. Hmmm..deloc imbietor, deci urma sa tragem tare pentru a evita intunericul si mai sus descrisele placeri ...

Deci, vineri seara hop la Voina apoi tzup pana la Cuca. Acum renovata, placata cu OSB si in pod, cald si oameni primitori. Un grup de amici petreceau de zor (am numarat 5 litri de tuica si cam 40 de vin, nu stiu daca asta a fost tot). Printre ei si fiul fostului cabanier, evident cu alte simtaminte fata de cabana decat toti ceilalti. Asta e viata!
La rugamintea noastra au mutat boxa de sus astfel incat sa nu ne mai deranjeze. Sincer, nu speram sa ne intelegem cu ei asupra acestui lucru, dar viata iti rezerva si surprize placute. Pana la urma oamenii au fost foarte intelegatori si ospitalieri, cum as vrea sa intalnesc peste tot. In pod, curat si cald , am folosit sacul pe post de patura.

A doua zi dimineata, plecare la 6.30, calculele fiind facute pentru 10-12 ore pana la vf Rosu, de acolo socotind eu ca ne putea prinde noaptea, cunoscand zona. Urcusul prin padure pe intuneric seamana nu un concurs de orientare, scopul fiind de a urma marcajul. Iesim in gol alpin odata cu zorile si trecem pe langa stana din Gradisteanu.

Stana este in stanga potecii,  vizibila la 10-15 minute dupa iesirea din padure

Urcusul pana spre Papusa pare usor insa ne stoarce la propriu, cu tot frigul diminetzii. Incepe sa se vada tinta noastra de astazi.

Plaiul Fracea in prim plan, plaiul lui Patru acoperit de nori, iar in fundal tot in nori culmea Iezer-Rosu

Pantele de iarba, fara o poteca foarte evidenta ne solicita din plin, dar gasim timp sa ne jucam.

Avem o frumoasa vedere si spre barajul Rausor.

 Urmam BR si decidem sa nu mai urcam pe varf desi stam bine cu timpul (este 9.30). Ar mai fi fost cam 20 minute urcare si 10 coborare. Deja insa norii isi faceau aparitia si se alergau de-a lungul crestelor

Adi, in BR sub Papusa

Norii si soarele s-au jucat toata ziua. In zonele cu zapada simteai ca te ia cu calduri, la propriu, din cauza radiatiei din zapada+soare, pentru ca in 30 secunde sa ingheti, pentru ca un nor acoperea soarele si un vanticel isi facea aparitia. Destul de dificila coborarea in Spintecatura Papusii, abrupta iar pietrele si bolovanii acoperiti de un strat de zapada de la 5cm pana la 30cm, astfel incat sa te incurce, nici sa nu vezi bolovanii, nici sa nu poti merge linistit pe zapada.
Urmeaza "platoul" pana la vf Batrana. Bagam gaz si mergem continuu, pauzele nedepasind 4-5 minute fiecare. Norii isi fac de cap dar nici soarele nu se lasa.

Nori grei dinpre Papusa

S-au dus norii, acum e soare

 Vf Rosu in fundal, mai este ceva de mers pana acolo

E bine la putin soare dupa nori si frig

Inainte de vf Piscanu inceram o pauza mai lunga,ma simt stors de puteri avem deja 7-8 ore de mers sustinut. Mancam si altceva, nu doar ciocolata. Eu, bineinteles cu nelipsitul shake.  Ne intindem la soare, ca soparlele, ne tragem seva din razele lui calde. Nu stam mai mult de 15 minute, caci apare un nor si ne strica siesta. Dar ne este suficient, bateriile sunt incarcate, norii se vad adunandu-se deasupra Fagarasilor, semn ca frontul atmosferic previzionat este aproape.
Urcusul pana pe vf Rosu incepe pe o panta sustinuta, apoi insa se domoleste.

Adi, pe vf Rosu, prima data

Renuntam la a mai urca pe vf Iezerul Mare si urmam poteca ce ocoleste varful. Vantul se inteteste iar noi ne grabim sa ajungem in caldarea Iezerului, la refugiu. Speram sa gasim caldut inauntru, datorita grupului ce se anuntase de pe carpati.org.
Cand poteca revine in creasta o luam direct la vale in caldare, evitand ocolisul pe la Iezerul mic si crucea ateneului. Coborarea necesita putina orientare printre bolovani si atentie la alunecari.

Coborarea in caldarea Iezerului, direct, nu pe poteca

De acolo venim, iar refugiul este sub noi

La refugiu, o surpriza placuta: se face focul in soba. Evident, deocamdata este mai mult fum decat foc dar sunt sperante de mai bine. Suntem bine primiti, eram asteptati (anuntasem ca vom veni) insa locuri nu mai sunt decat la etaj, aproape de tavan. Ne bucuram ca va fi cald. Ei bineeee...va fi muuult mai cald decat ne asteptam.
Deja  ninsoarea se inteteste iar vantul prinde puteri. Eugen, organizatorul grupului solicita voluntari pentru a mai aduce lemne, undeva la 20-30 minute mai jos. Atat eu cat si Adi suntem foarte obositi dar ne intelegem din priviri ... este randul meu sa trage de mine. Din fericire se strang 5 voluntari iar eu pot sa renunt.

La gura sobei

Facem cu randul la intretinut focul din soba cu lemnele deja existente si....trece juma de ora, trece 1 ora, trece 1 ora jumate si nici semn de cei plecati. Afara bezna si viscol, noroc ca nu era si ceata. Suntem 4-5 care facem cu schimbul pe promontoriul din fata refugiului, stam cu frontalele aprinse sa ne vada cei de jos. Apar si ei in raza vizuala dar semisca incet-incet, mai ales pentru noi care facem cu schimbul la fiecare 5 minute, este imposibil sa stai mai mult in vantul care acum sufla turbat. Am "lucrat" in schimburi ceva mai mult de juma de ora. In acest timp Dana tot facea la ceaiuri sa fie pentru cei de pe drum.

Insa si un episod neplacut peste care nu pot sa trec. Un membru al grupului desi apucase sa doarma aproape1 ora nu a considerat necesar sa ia parte la efortul nostru de a-i ghida pe cei plecati dupa lemne. Raspunsul lui m-a lasat perplex "se descurca ei singuri". Nu-i face cinste si sper sa fi inteles ca a gresit. Grupul plecat dupa lemne ne-a spus ca i-a ajutat foarte mult ghidajul nostru iar noi la randul nostru le-am multumit pentru efortul facut.

Seara a fost incinsa atat la propriu cat si la figurat. Sus era o caldura ca in sauna, am dat de pe mine tot ce s-a putut da jos pana la limita indecentei. In acelasi timp veselia era intretinuta cu bancuri, glume si amintiri despre capre, Maricici si alte chestii, intr-o originala limba moldoveneasca.

A doua zi, plecam asa cum am venit, adica eu cu Adi, restul grupului dorind sa mai petreaca cateva ore la refugiu. Iarna deja se instalase

Refugiul, duminica dimineata

Poteca este OK pana ajungem la padure. Nu inteleg de ce gasim 4-5 stalpi de marcaj din fier in padure. Dar cel mai greu de digerat sunt taierile masive care au transformat poteci in adevarate drumuri in care suvoaiele de apa sunt la ele acasa. Trist, trist, trist !

In Campulung am savurat deja traditionala pentru noi shaorma de Campulung.


In total, am facut 9.45 ore, am plecat la 6.30 de la Cuca, am ajuns la 16.15 la refugiu. Cu tot cu pauze, dar acestea nu au depasit 5-10 minute fiecare.Mers alert a contat faptul ca am fost doar 2.


Cuca - sub vf Papusa (la stalpul BR din poteca)  -  3 h   
sub Vf Papusa  -  vf Rosu                                   -  4.30 h
vf Rosu - refugiu                                                 -  2.15 h (dupa Iezerul mare am coborat direct in caldare)


Mai multe fotografii, inclusiv ale indicatoarelor de pe vf Rosu gasiti  aici.


Zile senine

Surprize, surprize ... pe Muchia Rosie (Piatra Craiului)

August 2011

Ileana,Adi, Gabi

3B, 11 lc clasic (7lc am facut noi)

 

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

(Lionel Terray – „Cuceritorii Inutilului”) 

Astrele s-au aliniat si iata ca reusesc sa leg inca un weekend pe munte luna aceasta.  Si este timpul pentru inca ceva nou in Crai. Am ales ceva ce parea foarte interesant si frumos: “intre Peretele Central al Marelui Grohotis şi Peretele Piscului Rece se înalţă senzaţionala Muchie Roşie ca o scară, de o svelteţe gotică, din calcar roşu.” (W. Kargel)

Echipa de soc (eu, Ileana si Adi) deja sudata in diverse ture de zi si de noapte ajuge la cabana Garofita Pietrei Craiului pe la 1 noaptea. Somn pana dimineata si cu greu ne urnim catre marele grohotis (indicator CG 2 ore).  Adi lucrase aproape non-stop in ultimile 3-4 zile si era mai mult robotel.

Tinta noastra, pe linia bradului ce desparte cele 2 limbi de grohotis

Dupa o perioada de urcus lejer, dupa intersectia cu TR dinspre Plaiul Foii, incepe un urcus istovitor. Cam 30 minute a stors picatura dupa picatura din energia ce o stocasem pentru catararea muchiei.  Intr-un final iesim la grohotis … avand in fata privelistea impresionanta a peretilor de calcar. In centrul lor, ghici cine trona? Evident … Peretele Central al Marelui Grohotis

Peretele Central

Trecem in braul rosu si ne indreptam spre punctul de start. Pe parcurs intalnim placuta memoriala pentru  Nae Anghelide cel care a descoperit canionul ce-i poarta numele, precum si alte locuri din Crai. Evit sa le spun colegilor faptul ca aici si-a gasit sfarsitul, nu vreau sa-i bag la idei. Nici ei nu observa placuta. Hmm ... parca am presimtit eu ceva … dar vedem noi mai incolo ce si cum.

Continuam pe brau si ajungem la 2 brazi, o zona de unde imi pare ca se poate incepe traseul. Stiam ca este putin pitonat si ca nu exista o intrare clasica marcata asa ca trebuia sa ne descurcam/orientam la fata locului.

Braul rosu

Locul unde am intrat in traseu, dupa cei 2 brazi

Pana aici toate bune si frumoase, incredere la nivel maxim, bucurosi ca am descoperit usor muchia si intrarea. Pornesc in prima lungime. Pun asigurare de moral la brad si dau sa plec. O scurta fatza cazuta apoi panta usoara si cu multa iarba.

Hopaaa ! Ce-i asta? Bolovanul asta se misca, ala se clatina, de astalalt parca nu as trage, in asta nu am incredere! Fir-ar sa fie! Nici macar nu am plecat in traseu si moralul meu era serios zdruncinat. Ce fac acum? Ma uit la traseu si aproape ma apuca rasul. In mod normal pe aici s-ar merge chiar neasigurat iar eu stau si ma codesc. Ciudata senzatie. Nu am mai simtit-o pana acum. Pana la urma plec si urc metru dupa metru abia dupa ce verific de 2 ori fiecare priza. Evident multe se misca asa ca ma misc si eu foarte incet.

Plecarea in prima lc

Nu stiu ce credeau colegii in acele momente, dar le simteam tensiunea si incercam sa o ascund pe a mea. Pitoane ioc ! Bucle de cordelina, mai un friend, mai un anou. “Da, Doamne sa nu cad, ca nu stiu daca ma tine bolovanul asta!” Reusesc sa ajung la un copacel si regrupez plasind si un friend intr-o fisura minunata. Trag un fluier de confirmare a regruparii si incep sa aduc secunzii. Usor-usor ajung si ei si parca emotiile de inceput se risipesc.

In prima regrupare

Plec in urmatoarea lungime, traseul chiar usor, ma gandeam ca vom termina repede si ca ar fi trebuit sa aleg ceva mai dificil tehnic.  Dar nu stiam inca ce ne asteapta !!!

Plecarea in lc2

Privelisti extraordinare! Vad un culoar frumos printre 2 lespezi cu o iesire interesanta.

Ouch! Nuuu…!!  ce ma fac? Am miscat ditamai televizorul. E greu….dar daca-i dau drumul se duce direct in regrupare, peste secunzi. Trebuie sa-l tin pe loc. OK, dar acum nu ma mai pot misca, sunt pe post de suport pt bolovan.  Ma uit peste poteca marcata ce traverseaza grohotisul. Nu vreau sa se trezeasca cineva cu o ploaie de pietre in cap. Urlu: “Piatraaaa....!” si imping cumva bolovanul intr-o alta directie decat spre secunzi. Uff, urata treaba!

Treburile se mai linistesc si corzile se intind metru dupa metru. INcep insa sa le trag din ce in ce mai greu, ma gandesc ca freaca pe undeva pe la bolovanii pe langa care am trecut. Si nici parcursul nu a fost chiar drept, destul de sinuos.  Dar panta este lejera si continui sa urc si sa caut un loc de regrupare. Ce bolovan frumos, aici ar merge un anou. Aaa , da, ok, dar parca se cam clatina. Bun, uite acolo altul parca ceva mai stabil. Aha, asa este. Bineinteles,  pana trag putin de anou sa vad daca tine. Nu se poate… urmatorul la fel. WTF!?!? Stiam ca nu sunt pitoane (per total amgasit 5 pe toata creasta), dar se pare ca nu exista nimic stabil pe muchia asta! Si tot asa, aceasta lungime de coarda s-a intins pe 80-90m, Adi si Ileana trebuind sa mearga concomintent cu mine o buna bucata (aveam corzi de 50m si de 60 m).

Cand gasesc un loc bun de regrupare observ si un piton pe o placa ceva mai sus. Hait, abia aici aparusi pisicherule? Mai devreme, cand aveam nevoie te ascundeai! Ei, lasa ca pricum o sa te folosesc si pe tine, uite asa ca sa nu stai degeaba.  Si pun o asigurare apoi revin in regrupare.

In regrupare, pitonul cu pricina e ceva mai sus, iar in sticla nu este suc, este shake Herbalife, prietenul si partenerul de nadejde in toate turele

Apoi, ma apuca compasiunea. Oare de cand nu ai mai vazut tu pe cineva la fata, pitonule? De cand astepti tu sa mai ajuti un alpinist in cautarea unui punct stabil pe aceasta muchie dezordonata si extremede friabila? Oare ce o fi fost in mintea celui ce te-a harazit acestui munte?

Osteniti mai degraba din punct de vedere psihic hotaram sa mancam cate ceva si sa admiram privelistea senzationala.

O parte a muchiei sub noi si marele grohotis in vale

Peretele devine ceva mai vertical si catararea este mai placuta. Asta pentru cativa metri, deoarece … ei bine ati ghicit! Un imens bolovan sta intr-un echilibru extreme de precar, asteapta parca sa-l atinga cineva.  Trec cu mare grija si mai urc cativa metri.

Apoi , alti si alti bolovani, lespezi, pietre sau bucati de stanca ce se rup. ”Piatraaa….bolovaaaan…!!!” Zgomot de pietre cazand si miros incins de pucioasa. Inima imi este cat un purice! Nu vad pe nimeni in poteca de sub perete, iar secunzii ma asigura ca totul este bine si la ei. Ufff, am mai scapat o data.

Plecarea in lc3

Gasesc 2 bolovani seriosi, care nu par a avea de gand sa paraseasca locurile natale. Sigur or fi locurile lor natale? Sau or fi venit si ei de undeva de mai sus si s-au stabilit aici? Orice e posibil pe creasta asta.

Filez secunzii care urca cam la 5-6 metri unul in spatele celuilat. Si ei merg destul de repede.  Se pare ca ne-am acomodat cu terenul friabil si incepem sa recunoastem bolovanii stabili ceva mai usor. Totusi, coarda mai dizloca din cand in cand pietre, se aud curgand si cazand in marele grohotis. Altfel, totul pare linistit.

Deodata: “ZBAANGG ... BUUFFFF…...CRRRRRRRR” … zgomot asurzitor !!!

Inghet! Inima-mi sta in loc! Astept ca semicoarda rosie sa se intinda dintr-un moment in altul! Zgomotul infernal continua. Imi trec prin cap imagini de tot felul. Instinctiv fac un cabestan pe semicoarda rosie si-l agat de carabiniera ancorata la punctul fix! Ma astept la ce-i mai rau! Zgomotul devine asurzitor si déjà cred ca e vorba de o avalansa de pietre si nu de un bolovan singuratic. Ma gandesc la bolovanul imens pe langa care am trecut.

Imi aduc aminte si de coarda verde. Pe ea este Ileana, la greutatea ei o pot tine mult mai usor in asigurarea de pe ham.

Imi aduc aminte si de Nae Anghelide. Dar la el a fost alta poveste, alta situatie… Si zgomotul asta care parca nu se mai sfarseste sa pot vorbi cu secunzii…

Inutilitate! Asta este sentimentul care ma incearca. Nu pot face nimic, stau si ma uit la corzi si ma rog sa ramana asa cum sunt, netensionate.

Deodata, liniste! Nefireasca, dupa momentele  anterioare. Corzile sunt la locul lor, strigate nu am auzit. Hai ca se poate! Trebuie sa fie bine! Nu are cum sa fie altfel, am venit aici sa admiram muntele nu sa-l cucerim, deci nu suntem in razboi, deci …deci....deci….

 “Aaadiii….esti bineeee? Ileeanaaaa!!” 

“Daa..!!”  suna izbavitor raspunsul. Nu mai stiu daca au raspuns amandoi pe rand sau in acelasi timp, sau cum a fost…. Sentimentul  de eliberare a fost intens … nimic nu mai conta.

Aproape imi dau lacrimile de bucurie. Apar si ei si il intreb pe Adi ce s-a intamplat, daca a patit ceva. Nu stiu ce fatza aveam in acel moment. Mirat, se uita la mine si-mi spune ca nu el a provocat curgerea de pietre.  Raman consternat. Ma uit la Ileana si realizez ca ca omul avea dreptate. Nu stiu de ce m-am gandit ca sigur el a dizlocat vre-un bolovan sau i-a fugit vre-o priza de sub picior. Dar de unde? Ileana dizlocase un bolovan masiv, probabil acelasi pe langa care trecusem si eu.

Frustrarea cea mare a Ilenei era ca ea abia il atinsese, nici macar nu incercase  sa-l foloseaca pe post de priza sau sa se sprijine pe el.

Nu stiu ce sa fac. Sa rad pentru ca Ileana (o mana de om, dar o mare persoana) a provocat acest incident si deci nu a fost deloc in pericol sa-i cada bolovanii in cap, sau sa plang pentru ca eram sigur ca Adi a provocat curgerea iar eu nu am luat in calcul alta varianta (bietul baiat a mers ca pe oua tocmai pentru a evita sa arunce ceva pietre in capul fetei). Inca ramane sa ma decid…

 Dar decid ca secunzii sa nu mai mearga concomitant chiar daca vom pierde mult mai mult timp. Este mai sigur si asta este cel mai important acum. Al doilea second sa stea bine adapostit in regrupare. S-a dovedit o alegere inspirata.

Plecam in urmatoarea lungime si trecem printer cele 2 lespezi ce formeaza urechile gigantice pomenite de Cristea in cartea sa.

Adi in "urechile de iepure", o zona mai curata si placut de catarat

Dupa ce depasim urechile vedem si o parte din Poiana Inchisa  unde un grup sta si face plaja si se odihneste, in timp ce noi incercam sa ne mobilizam sa continuam. Deja timpul este mult depasit si se pune doar problema iesiri in creasta teferi si nevatamati. Daca e posibil si pe lumina!

Apoi ajungem in cea mai friabila zona a crestei.

Probabil inutil sa mai amintesc puzderia de pietre ce cad in timpul trecerii noatre, unele miscate de picioarele noastre, altele de coarda serpuind printre bolovani.

Brrr….. Hai , usurel, cu grija. Ocolim zona respectiva iesind putin din creasta si intrand intr-un brau ce se alungeste din Peretele Central.

Muntele sta sa cada peste noi

Revenim in creasta, incurc cumva descrierea si ma bag intr-o zona destul de urata, cu un traverseu expus si lespezi miscatoare. Dublez asigurarile la tzancuri cu frienduri la fisuri, pe considerentul ca daca prima asigurare pica, macar a doua (aflata la mai putin de 20 cm) va tine. Urata zona in care m-am bagat singur.

Imi vine in cap o melodie a grupului Manowar. Nu stiu daca vi s-a intamplat si voua.

Brusc si dintr-o data:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I'm not afraid to die”

Numai ca la mine suna cam asa:

“Stand and fight  /  Live by your heart  /  Always one more try  /  I AM afraid to die”

Se repeta obsesiv. Or fi de vina minunatele fiinte ce ma asteapta acasa? 

 Oare secunzii cum o vor trece? Decid sa asigur doar la 1 coarda urmand sa caut de sus o alta varianta pentru macar unul dintre secunzi. Reusesc sa ies cu bine, prind un hornulet si ma duc tare in sus.  

Regrupez si am parte de o alta surpriza neplacuta. De jos urca o ceata densa, dinspre creasta nordica vantul sufla cu putere si aduce niste nori negri, amenintatori. Asta ne mai lipsea! Si Adi trebuie sa treaca prin travbersarea aia in care m-am bagat ca ….bip …. !

Cand ia uite, in partea cealalta pare mult mai prietenos. Uffff.  Hai, Adi, hai ca poti!  Stiu ca esti obosit, dar stiu si ca ai o mare putere de lupta in tine  … acum avem nevoie. Nu-l vad, dar pot comunica cu Ileana si astfel stiu mai usor cand sa strang sau cand sa slabesc coarda. Bravo! Ai trecut nesperat de repede! Ce ne faceam daca te luau si pe tine emotiile si morcovii cum m-au luat pe mine cand am trecut cap pe acolo?

Pe Ileana o trimit sa coboare putin pe brau inspre Peretele Central si sa urce direct niste fetze nu tocmai prietenoase dar gandind ca ea este usoara, in caz de nevoie o tragem salam si tot o aducem sus. Nu a fost cazul.

Il las pe Adi sa o fileze si cum suntem sub amenintarea intunericului si a ploii incerc sa fotografiez mental urmatoarea lungime. Dupa parerea mea mai erau cam o lungime si jumatate , maxim 2.

Ajunge si Ileana si ma bucur nespus ca am reusit sa facem asa o echipa. Fiecare stie ce are de facut fara a mai vorbi prea mult. Avem incredere unul in celalalt si asta ne de puterea necesara. Stim ca si daca ne apuca ploaia sau intunericul vom termina traseul cu bine. Nu are rost sa ne grabim aiurea dar nici nu pierdem timpul, soarele este déjà sub dealurile din zare, iar amenintare ploii nu trecut inca, desii norii s-au mai subtiat. Speram ca este doar ceata provocata de racirea temperaturii la lasarea serii.

Auzim ceva voci de sus, o voce de fata. Eu nu inteleg ce spune, Ileana replica cum ca a auzit ceva de genul “mai au ceva de urcat pana ies in creasta”.  Incredibil, dar aceasta voce venita de undeva de sus, din creasta sudica ma convinge ca vom termina traseul cu bine si imi da noi puteri. De ce? Habar nu am.

Plec. Urc. Ocolesc. Caut regrupare.  Nu gasesc.

“Uiuhuuuuu” – strig eu. 

“Ce-ai patit?” – se aude de jos

“Uiuhuuuuu” – din nou eu, neputind articula altceva.

“Uiuhuuuuu” – se aude de jos, secunzii intelegand ca am ajuns langa creasta. Eram de fapt la 4-5 metri mai jos, pasajul ramas fiind o galma usoara de iarba.

Dar nu e gata. Cand Adi ajunge la 1 metru de mine ii spun sa treaca mai departe, pentru ca eu consider ca merita sa fie primul care iese in creasta. Desi eu am fost cap, el a tras mult de el, si m-a ajutat moral pe parcursul turei. Dau sa-i fac loc, insa … bineinteles dizloc un bolovan mare, care-i pica exact pe picior.

Iarasi inghet! … nu reusesc sa articulez nimic. Am crezut ca i-a fracturat piciorul. Cu probabil ultimele puteri striga “Piatraaaaa!”, cu gandul la Ileana care astepta in regrupare. Dau sa-l ajut dar pleaca o alta bucata ”Bolovaaaannnn!” – tip si eu.

Nu se poate, nu aici, am terminat traseul, uite creasta e acolo …. Liniste, si apoi Ileana ...”sunt ok!, haideee!” .  Ce usurare! Am aflat apoi ca se bagas ebine in regrupare si bolovanii au trecut peste/pe langa ea. Inspiratia de mai devreme de a nu mai merge concomitent, cat ma bucur.

Adi iese intr-un picior in creasta, apare si Ileana, luam corzile si ne bucuram. Lumina mai este pentru exact 10 minute, timp in care ne strangem lucrurile si gasim poteca marcata.

Pe Adi il doare piciorul dar nu este fracturat, va avea doar cateva contuzii mai bine crescute  J

Mie imi trece prin cap scrierea lui Lionel Terray:

Nu încerc nici o emoţie violentă; nici mîndria de a fi realizat o acţiune atît de mult dorită, nici bucuria de a fi dus la îndeplinire o sarcină dificilă. Pe această creastă [ ... ] incerc doar simţămîntul primitiv de  „a-mi fi salvat pielea".

Restul a fost o noapte minunata plina de stele, pe poteca marcata ne-am simtit ca si cum am ajuns déjà acasa. Si daca tot eram prin trecere, am dat o fuga si pe la refugiul din saua Funduri nu de alta dar sa vedem si noi unde este. Valea Urzicii, Cerdacul Stanciului la lumina lanternelor si pe la ora 2 din noapte ajungem la cabana.

Aici , avem parte in sfarsit si de o surpriza placuta. Paul, cabanierul, nu se culcase. Ne asteptase atat pe noi cat si pe grupul care nu a mai ajuns. Mancam, bem un vin cu totii, iar la 03.15 inchid sacul de dormit.

A doua zi relaxare totala.

Si aici foto cu linia aproximativa a traseului urmat de noi:

Zile senine!

Bicla - canion Cerni Lom

Noiembrie 2010
Participanti: 17
Traseu:  *  Giurgiu - Ruse - Ivanovo - (canion Cerni Lom) - Cherven
             *  retur prin aceleasi localitati dar pe sosea             (total 110 km)

Aproape tot grupul

 La tura initiata de Cezar a raspuns neasteptat de multa lume si astfel ne-am strans 17 insi in Giurgiu dornici de o plimbare de 80 km prin tara vecina (80 estimase Cezar, ce a iesit este altceva).

Mirare pe fata vamesilor atat la noi cat si la bulgari. Nu cred sa mai fi vazut atatia ciclisti la un loc.
Ne duce Cezar prin Ruse, prin oras ( eu stiam varianta care ocoleste orasul). La acea ora matinala in weekend aproape nimeni prin oras sau prin parcuri. Dupa peste juma de ora de traversat orasul iesim la sosea si dam tare pe inainte. Sosea fiind am inceput imediat sa zburd. Paranteza: eu am fost singurul cu bicla de oras Kona Dew 2009) toti ceilalti avand MTB.
Pana la dealul de dinainte de Basarbovo s-a mers relativ grupat apoi pe deal ne-am imprastiat iar coborarea in Basarbovo este dementiala, atingi peste 50km/h, depinde cat te tine sufletul (am auzit si de 65km/h pe acolo). Acolo facem o prima regrupare (scurta) a zilei. Trecem de drumul ce duce la faleza de catarat, dupa care ma urmeaza vre-o 3 "cocoase" cum le zice Cezar (denivelaturi ale reliefului de urcat si coborat). La iesirea din Basarbovo gasesc un loc numai bun pentru prima pauza mai serioasa, se cerea o pauza de papica si bauturica.

E bine la soare

Urmeaza o portiune relativ dreapta unde din nou ne insiram, fiecare dupa posibilitati. Traficul lejer ne permite sa mergem chiar si 3 in paralel pentru diferite discutii. La intersectia de la intrarea in Ivanovo ne oprim din nou pentru a strange grupul, de aici urmeaza sa coboram spre canion.

La intrare in Ivanovo

Coboram spre canionul Cerni Lom (in parcul national Russenski Lom). Inainte de intrarea in el ajungem la faleza Gramovetz unde sunt ceva foste chilii, biserici sapate in stanca (in acesta zona sunt foarte multe, chiar si la Basarbovo sunt unele foarte apreciate). La baza falezei cateva panouri explicative referitoare la zona.

Faleza Gramovets; noi vom continua pe canion, undeva in dreapta jos. In plan indepartat faleza si bisericile rupestre din Beli Lom, obiective Unesco.

Intrarea in canion se face pe poteca asfaltata

 Dupa ce admiram imprejurimile, de la inaltimea falezei, revenim cu picioarele pe pamant, apoi cu ele pe pedale. Continuarea drumului pare lejera, asfaltata, dupa care insa vine balaureala maxima. Ma rog, Cezar zicea ca e parfum, balaureala maxima ar fi prin luna mai - iunie cand vegetatia este si mai deasa...o fi posibil asa ceva?!

Intrarea in jungla

Mergem ce mergem, poteca se ingusteaza, ramurile copacilor sunt din ce in ce mai jos si mai in poteca, apar si balarii, buruieni, hopa si ceva sleauri. Ceilalti se misca relativ bine, eu cu bicla mea incep sa am greutati de deplasare si sunt portiuni unde nu pot merge in sa. Hop, uite si altii la fel ca mine, deci chiar nu e de gluma!

Nu ar fi stricat o maceta pe aici

Apar si primele pene, ma mir ca nu la mine. reusim sa iesim din "stransoarea" plantelor si ne mai tragem sufletul, pe sa bineinteles.

Gata! Am scapat din jungla

Continuarea se vede mai linistita si frumoasa. Mergem pe la baza stancilor, pe iarba.

Foarte cald afara, noroc ca ajungem laun fel de satuc, Kosov, unde gasim pe cineva intr-o curte. Cezar sare imediat "Drugare, voda!" ..da, da..voda nu vodka. Ne facem cu totii plinul de apa si parca viata e ceva mai roz acum.

Drugare, voda !

Cam 2-3 kilometri, dupa Kosov, drumul a devenit foarte valurit.

Tttootttzi nnne-aammm dddaarrdddaaaiitttt ssssiii bbbaaarrrraaaiiittt sssiii aabbbiiiaaa aaasttteeppttaammm ssaaaa ssseee tteermmiinneeee!!!

Mai ales eu care nu am deloc suspensii. Dar nici celorlati nu le-a fost prea bine, parca eram cu totii niste tremurici. Colac peste pupaza hop si eu cu pana mea. Noroc cu Vali si Muha ca m-au ajutat, aveau experienta in aceste treburi si au terminat repede. Multumesc!

Spital de campanie pentru biciclete

Pe drum ne impartim in 2-3 grupuri. Cei din fata (printre care si eu) rateaza intrarea spre orasul vechi, fosta cetate Cherven. Ceilalti, care erau cu Cezar, fac stanga si urca pana la ruine. Noi terminam poteca si iesim la drumul asfaltat
Iata ce au vazut cei de sus:

Drumul nostru este pe la baza falezei.

Dupa reuniunea grupului intram in Cherven, orpim la un magazinas, mancam, bem, pe euro, pe leva, (nu si pe lei!). Binevenita odihna, caci urmeaza iesirea din zona joasa a canionului si urcam o panta de mai mare dragul. Norocul meu ca este asfaltata si atunci discut altfel.
Iesim in drumul national odata cu lasarea serii. Nu stiu ce o fi fost in mintea soferilor care vedeau un sir lung de luminite rosii in fata lor. Oricum, mie mi-a placut imaginea.
Drumul de intoarcere, pe intuneric, e cam fara istoric, fiecare a tras cum a putut, s-au mai facut 2-3 regrupari. In cele din urma, la numaratoarea finala, la vama, am iesit tot atatia cati am plecat  :)

Lume fericita dupa peste 100 km de sosea si coclauri (si mai urmau cam 10  km pana la masini)

Trebuie sa inchei specificand ca produsele Herbalife pe care l-am avut cu mine (shake, vitamine, batoane proteice si tablete energizante) si-au facut pe deplin traeba. Le stiam efectele din turele de drumetie si alpinsim, uite ca au mers excelent si la ture mai lungi de bicicleta.

Zile senine!

Muchia Caprioarei (Ch. Rasnovului)

Iulie 2009
Mihai si Gabi
4A, 5 A0 (6+), 6 lc

Mihai isi dorea de mult timp sa ajunga in Caprioara din Peretele Animalelor dar cand puteam eu sa merg nu putea el si invers.Pana la urma am reusit sa gasim ziua cea potrivita pentru a face acest traseu.

La 7.30 eram in zona Piata Unirii si la 10.00 eram deja in Cheile Rasnovului. La 10.20 eram in Poiana Inului, ne-am echipat si am plecat spre Peretele Animalelor. Se vedeau ceva nori, dar ceva imi spunea ca o sa avem vreme buna  de catarat ... fara soare sau ploaie.

Eu mai facusem acest traseu in 2008 impreuna cu Liviu. Atunci aveam multe kilograme in plus iar lc5 a fost o adevarata piatra de incercare, cu oprire in anou la fiecare piton. Intre timp am slabit , am fost la sala, la stanca si alta e povestea acum.

Va trebui sa urcam pana la baza stancilor.

Am inceput sa urcam prin padure. Mihai era sigur ca nu o sa facem mai mult de 30-40 minute pana acolo, dar  ... cam dupa 1 ora de urcat eram la punctul de plecare in Caprioara.

Cam multa vegetatie, dar ne descurcam noi.

La baza traseului

 Plec eu cap, cunosc traseul. Catarare usoara, placuta. Mihai se misca si el foarte bine, nu avem cum intampina probleme pe aici.

Mihai, la finalul primei lc

Poiana Inului, vazuta din prima regrupare

Primele 4 lungimi sunt chiar usurele, poate doar in lc 2 sa fie un punct ceva mai interesant cu trecere scurta peste o burtica. In rest, de semnalat ca in lc 3 gasim doar 1 (un) piton. 

Tehnic, nu simti nevoia de mai mult (e o fatza cazuta in trepte), psihic parca ai mai vrea ceva pe acolo. Daca insisti, poti planta o nuca sau un anou pe undeva.

In regrupare

Plecarea in lc3

Dupa ce ajungem in regruparea a patra  ne odihnim putin, deoarece urma pasajul cel mai dificil din traseu, aflat in lungimea a 5-a. Stam 2 minute si ne trezim cu un nor negru deasupra noastra. Incepe sa picure si o sa sarim peste pauza. Chiar nu voiam sa ne prinda ploaia tocmai acolo.

Plec si trec destul de repede de pasaj, dar tot ma opresc putin in spitul de la jumatea fisurii. Urmeaza si Mihai, curios cat de tare este acest pas de 6+ la liber. Evident, i s-a parut partea cea mai frumoasa a traseului. Ca si secund, a trecut fara prea mari probleme pe acolo,

Ajungem in regrupare, iar norul de ploaie ne paraseste.

Regrupat dupa fisura

Mihai are chef de acrobatii

 Ultima lungime, mai scurta, nu pune probleme, doar o traversare de 1m pe sub o burtica solicita putin. Regrupam in varf, la un copac si pierdem contactul auditiv si vizul cu secundul.

Ultima lc pe creasta, pe hornul din dreapta este iesirea din Iepuras

La final de traseu

Sus, refil de mancare si apa, eu evident cu shake-ul dupa mine, mmm...delicios si hranitor. Prin padure, coboram rapid, iar in poiana Inului dam peste ....

...dulci fragutze

Sa vezi ce surpriza le fac alor mei acasa. Asa ca ma pun pe cules si reusesc sa strang cate ceva.

Zile senine!