Dolomiti. Via ferrata Giovanni Lipella

Iulie 2010

Ileana, Adi, Vlad, Andrei, Gabi

Dificultate: medie  

Dupa ce in prima zi de Dolomiti am facut cunostinta cu  catararea si istoria de la Cinque Torri, a doua noastra zi in Dolomiti ne-a purtat pasii in Tofana di Rozes, planificat fiind un traseu de via ferrata: Giovanni Lipella.

Tofana di Rozes, vazuta de la Rifugio Dibona, in lumina diminetii

De la Cortina D'Ampezzo pana la Rifugio Dibona se poate ajunge cu masina. Este o parcare mare chiar langa cabana. Exista panouri cu informatii despre traseele din zona.

Poteca merge intre 1.30 si 2 ore pe la baza muntelui, ocolind toata partea vestica, pana la intrarea in tunelul Castalleto.Intr-o zona cu jnepenis des reusim sa ne imprastiem. Iesim din incalceala crengilor, plini de ace, fiecare dupa cum a putut, avantaj Ileana ca e mai mica si s-a strecurat mai usor.

Poteca pe grohotis, imagine clasica a Dolomitilor din zona Cortina

Mai multe echipe la intrare

Scara de fier cu intrarea in tunel, inceputul efectiv al traseului

Tunelul a fost folosit de armatele italiene in 1917 pentru a bombarda/dinamita varful "Castalleto di Tofana" acolo unde era pozitionata o unitate austriaca. Tunelul este ascendent, lung de 500m si urca o diferenta de nivel de120m. Pe alocuri inclinatia este semnificativa iar scarile sunt prezente doar partial. Este necesara o sursa de lumina deoarece pe cea mai mare parte nu are iluminare naturala.

Dupa iesirea din tunel continuam pe fata de V/NV a Tofana di Rozes. Intram pe o brana plina de grohotis, lata, unde incepem sa simtim caldura ce ne va insoti si se va intensifica toata ziua. 

La iesirea din tunel

Tres chaud, ma cherie, tres chaud ...

In tunel am mers mai mult impreuna cu celelalte 2 grupuri cu care ne-am intalnit la intrare, apoi am preluat si alte 2 grupulete intalnite in tunel. De aici am inceput sa ne rasfiram, fiecare dupa ritmul de mers. Noi am mers in ritmul nostru, dar probabil destul de tare pentru ca am mai trecut de cateva grupulete pe parcurs. La finalul zonei cu grohotis dam si d eprimele zone mai abrupte, dotate cu cablu de asigurare. 

Chiar ma intrebam ce fel de via ferrata e asta, timp de 2 ore nu am dat peste nici un cablu. Eu ma asteptam la scari batute , cuie, etc asa cum auzisem eu. Dar, uite ca poate fi si altfel. Oricum o sa dam peste toate, mai putin peste scari batute in perete. Dar nu le-am dus lipsa, imi place sa simt stanca.

Prima dintre zonele frumoase, de catarat

Eu si Andrei am vrut sa cataram totul fara a ne trage de cablu. L-am folosit doar pentru asigurare, si aceea mai mult de moral. Totusi, in unele zone, traseul este cu adevarat expus si nu e de dorit sa cazi.

O traversare expusa

Cam asa arata peisajul sub zonele de traversare

Traseul urmeaza o oarecare rutina, alternand pasajele de catarat cu traversarile. Intotdeauna catre stanga, ocolind muntele. 

 Dam si peste zone umede. Ne racorim putin imbratisand stanca umeda si ceva mai rece. Cum iesim in soare ne topim,dar traseul este cu adevarat spectaculos.

Cu Andrei, pe un promontoriu iesit din poteca

Cataram cu grija

Mici fiinte, pierdute in imensitatea muntelui. Pe brana de sus continua traseul spre varf

Ajungem aproape de "Tre Dita" in punctul in care traseul se bifurca (aprox 2680m). In stanga se urmeaza o poteca usoara catre Rifugio Giussani, iar in dreapta continua traseul de via ferrata spre varf. Este prima traversare catre dreapta a zilei, si se merge fara cablu de asigurare o buna bucata de drum. Dam si peste zapada, ascunsa dupa niste bolovani.

Nu banuiam ca abia de aici incepe partea cea mai interesanta a traseului. 

Vara, soare, caldura mare

 Perete la aproape 90 grade!  Se schimba treaba, avem de catarat si asta nu poate decat sa ne bucure. Este adevarat ca zona este foarte dificila pentru cei incepatori sau pentru cei obisnuiti doar cu potecile, dar poate fi un bun inceput, insotiti de cineva cu experienta.

Peretele aproape vertical

Adi si Ileana

Vlad, atent la asigurari

Norii au inceput sa se mai adune, soarele nu ne mai arde. Ne bucuram din plin de aceasta perioada. Cativa pasi chiar ne solicita (evident pe cei care doresc sa catare fara a trage de cabul existent).

Iesim (eu si Andrei) in saua unde se termina traseul de via ferrata (pe la 3027 m) si asteptam si pe ceilalti.

In spate, vf Tofana di Rozes

Andrei,in "costumul" folosit de noi doi pe majoritatea traseului; inca este foarte cald

 Din pacate norii se strang rapid si pana ne adunam, pana ne re-aranjam, varful nu mai este de vazut. Temperatura scade si ea destul de mult, acum ne cautam hainele mai groase. Vantul isi face si el aparitia.

Norii amenintatori

Unde este varful?

In conditiile date decidem sa coboram direct fara a mai urca pe varf. Regrete destul de mari...dar grindina ce incepe sa cada ne determina sa coboram imediat catre Rifugio Giussani. Ne ploua cu grindina cam jumatate de ora, apoi apar si ferestre de soare. Deh, ca la munte. Insa totul este ud, iar coborirea o facem cu multa grija, zona fiind abrupta si plina de grohotis.

Facem o mica pauza langa cabana, apoi coboram la Rifugio Dibona si la masina.

Desi nu mi s-a parut a fi foarte tehnica, dificultatea traseului consta in lungimea sa, mai ales daca se alege partea cu varful, asa cum am facut noi. Insa, se poate face lejer intr-o zi de vara.

 Urmatoarea zi aveam in plan un traseu superb:  Spigolo Jori.

Mai multe fotografii gasiti AICI. 

 Comentariul lui Adi (iulie 2010): 

A doua oara in viata mea cand merg la catarat si pentru prima data cand merg pe o via ferrata.

Trebuie sa recunosc ca la inceput pe prima scara din via ferrata Lipella mi se parea un fel de canionul sapte scari. La plimbarea prin tunel eram atat de fascinat ca era sapat de soldati incat incerca sa imi fac lumina cu frontala, sa vad cat se poate de mult astfel ca am dat de 2 ori cu capul de stanci (multumiri pentru casca). 
Dupa ce am iesit din tunnel si am vazut toata privelistea pentru un moment m-am intrebat in sinea mea cum de este atata zapada, de fapt fiind doar grohotis. Facand via ferrata pentru prima oara trebuie sa recunosc ca in timp ce mergeam noi pe acolo a aparut si un sentiment de teama, care spre fericirea mea a si disparut repede. Eram fericit ca din cand in cand puteam sa ma mai energizez cu cate un pup de la o fata. 
Cea mai frumoasa parte din prima via ferrata mi s-a parut cea de final in care peretele devenea destul de vertical si am incercat si eu ce facusera Gabi, Andrei si Ileana tot traseul sa nu se mai tina deloc de cablu cu mainile ci sa catere.

            Uite-ne la finalul primei mele experiente pe via ferrata si vedem un varf de peste 3000m pe care teoretic daca nu ne pacaleau ceva stropi de ploaie, tunete si niste norisori negrii l-am fi atins. Cam asta despre prima via ferrata.

Zile senine!