Ref. Costila
Participanti:eu, Dorin, Radu ,Marius si Marian Anghel (ghid si instructor)
Relatarea haioasa a lui Dorin, unul dintre participanti:
Loc de inceput: Caminul Alpin. Aci lasaram masinuta celor din Bucuresti, apoi inchiriaram niste magarusi si serpasi pentru a ne cara rucsacii (vorba lui Marian) si cu tupeu… la drum! Deja ploua, incepusem bine, eram motivati si zambeam de fericire toti. Mai putin magarusii care duceau rucsacii cei mari, adica NOI! Si toti aveam cate doua, si pline ochi fratilor!
Dupa incordari si fandari care de care mai artistice si mai necesare am ajuns si la refugiu, nu inainte de a primi o lectie de pedologie, unde ne astepta o liniste covarsitoare. Il luaram cu asalt si il ocuparam definitiv si irevocabil. Ne-am intins sofa-urile si fotoliile, instalaram cablul, daram drumul la TV-satelit si se facu lumina .. se facu lumina cand Marian ne anunta ca stagiul a inceput din acea clipa. Mancam si incepem cu teoria si cu mult trambitatele noduri – suna vocea ferma a acestuia.
Va dati seama ca nu prea ne pica bine mancarea cu care ne-am imbuibat cand constataram pe pielea noastra, unii mai abitir decat ceilalti ca ii tare greu dom’le cu nodurile iastea. Avantaj celui care avea o imaginatie bolnava si capacitatea de reprezentare in spatiu. Concluzie: daca nu visezi frate cu ochii deschisi niciodata, lasa balta nodurile ca te trezesti cu mainile legate si nu stii cum si cine ti le-a legat. Dupa hlizeala de rigoare si oftica mai mult decat necesara, hai sa mai halim odata, ca meritam acu, dupa istovitorul efort depus si apoi deschiseram sezatoarea: unii spuneau povesti ori bancuri in timp ce altii cautau o buda normala ori dadeau in continare piept cu capetele de cordelina sperand ca macar ase, din intamplare sa le iasa un nod marinaresc simplu ori dublu, sau macar o coada vacii. Ce sa mai spun de nodul … playboy..
Pe la 24 .. somn de voie .. sau asa speram. Dar dvs stiti ca sperantele sunt desarte .. unul din locatari era mare pasionat de Bach si tinu cu tot inadinsul sa ne dea o reprezentatie. Gratis! Nu puteam sa-l refuzam asa ca .. izolandu-ne in sacii de dormit, alunecaram incet si greu in lumea viselor. Pentru putin timp insa. Cand ne inganam si noi cu somnul, ori petreceam prin vise care de care mai fierbinti aparu stapanul casei. Parsul. Domnul Pars! Aparu sa-si ia tributul din rezervele noastre de hrana. I se cuvenea pe drept. Eu nu prea imi dadeam seama ce se intampla si, curios, aprinsei frontala si-l vazu-i pe masa, in toata splendoarea lui. Nu paru catusi de putin speriat si, tacticos si zambindu-mi gales se intoarse tratandu-ma cu spatele. Mai exact … imi intoarse fundul. Ce-i drept, rotofei, de .. vine iarna indata. Dupa un timp, l-am lasat si ma cuibarii in sacul de dormit unde era caldut si bine, al naibii de bine.
Dupa o vreme, logic, se facu dimineata .. si o noua zi promitatoare. Ordine de zi: servitul mesei, noduri, echipament, coborare in rapel si apoi o tura spre Circurile Vaii Albe. La masa nu ne poticniram deloc, eram experti. Nodurile au fost mai delicate chiar decat o noua cucerire amoroasa
Si apoi .. vremea adevarului: rapelul. Mai bine ii spunea DRAPELUL .. ca te apuca dom’le aceleasi emotii ca si atunci cand ai fi fluturat steagul in fuga spre Vidin prin spangi, prin fum, prin mii de baionete … Clipe memorabile … ma felicit pentru participarea la acest stagiu. Deci, ajuns pe marginea locului de coborare in rapel facui o cruce mare sub zambetul aprobator si incurajotor al ghidului …si cu Dumnezeu inainte. Normal ca imi placu, la fel ca si celorlalti. Acu’ nu ne mai saturam sa coboram iar si iar. Ne oprira simfonia burticilor noastre ametite de atatea senzatii “delicate” si fugiram iar la masa.
Mai domoliram putin razbelul dintre linguri si furculite apoi echiparea si, in sir indian, dupa ce ne insusiram indicatiile sefului de trib, purceseram sus pe munte. Numai bine ca incepu si ploaia, rece si asezonata cu un vant taios, dar nu ne-am oprit, hotarand sa mai urcam. La un moment dat, dupa locul numit “La Panda” am inceput sa punem in practica ceea ce invatasem si am facut o balustrada de care ne-am asigurat, Marian cap de coarda (invatam pe viu ) si eu secund ( o onoare) si mai urcaram pret de vreo 3-4 lungimi de coarda. Deja se intuneca, eram murati si dupa ce am facut o fotografie, am schimbat directia de deplasare.
Iar povesti, de acum devenite adevarate legende, destainuri haioase si pline de invataminte ale ghidului, teorie si nelipsitul Mars de Fuga trambitat mai mult pe nas insa pe diferite octave, somnic si bineinteles inspectia dlui ori dnei Pars.
Se mai duse o zi. AMR = 3 zile, vorba lui Raducu.
Dimineata batalie pe bordura din fata refugiului pentru a gasi un loc unde sa ne uscam hainele si bocancii. Gasiram pana si pe stanca de langa acesta. Dupa masa obligatorie si ceva vizionari in ” d’ale nodurilor” purceseram la urcarea stancii care ne facu placere sa o coboram in rapel. V-ati prins. Am schimbat sensul de deplasare, de jos in sus. Prusicile erau la ordinea zilei. A mers, greu dar a mers, mai ales ca am folosit o coarda statica. Mai dificil fu pentru cei fara o pregatire fizica suficienta.
Dupa ceva joaca si rasete pe infundate ori pe fata si in mod languros uneori, mai haliram cate ceva si incepu adevarata morcoveala: cataratul pe stanca, asigurati in sistem salam. Am trecut la un nou nivel. Restul e istorie.
Acum stiti ce a urmat: sampanie, mancare, dulciuri si teorie. Nu! Fara sampanie, am glumit… insa toate celelalte din plin. La fel si sforaiturile. Pana dimineata. In aceasta noapte a aparut si replica. Se sforaia pe doua voci .. aveam stereofonie in creierii muntilor. Pana si parsul s-a speriat si nu a mai aparut sa-si serveasca portia de papica special lasata langa cosul de gunoi. A doua zi urma tura cea mare.
Nu a fost sa fie. Inca de cu seara, a inceput sa ploua, la un moment dat, ii tragea chiar lapovita. Ce era nasol, era faptul ca eu semnam condica la buda si in zorii zilei si seara pe la 21… de om chibzuit si ordonat. Asta dura pana cand, intr-o poveste de seara auzii de Vasilica – ursoaica si de vizitele ei la refugiu si abia atunci facui legatura intre fetele celorlalti cand aflau ca iar ma duc la buda pe intuneric si o balega proaspata intalnita cand adusesem apa de la izvor si imi dadu-i seama ca-i de urs. Si inca unul viguros dupa proportiile acesteia.
Cum spuneam, ziua de sambata a fost compromisa total, plouand chiar bine, fara pauza si in rafale. Asa ca am exersat in refugiu diferite tehnici simple si eficiente de coborare si asigurare pe care le poti folosi atunci cand nu ai un echipament specific ci doar o coarda si o cordelina. Apoi trecuram la masuri de prim ajutor medical. Partea cea mai haioasa si interesanta a cursului. Toti am fost pe rand salvatori si accidentati. Mai nasol partea cu respiratia gura la gura .. va imaginati cam ce se putea auzi prin refugiu si ce chicoteli erau. Sunt chiar si dovezi foto … care mai de care mai compromitatoare, chiar adevarate probe de divort pentru unii …in cele din urma deslusiram din tainele folosirii unei busole si ale orientarii cu aceasta in teren, utilizand harta.
Si iar se duse ziua, prevestind o ultima zi infierbantata: ziua judecatii, adica verificarea a ceea ce ne insusiram pana atunci. Ori ba!!
Duminica dimineata. Mic dejun copios, impachetat bagaje, desigur, muuult mai usoare si apoi .. mult asteptatul examen.
Sigur … nelipsitele noduri si test scris. Apoi .. profitand de razbunarea vremii, concurs de urcat pe coarda dinamica utilizand nodurile prusice. A rasunat valea de ambalatul “motoarelor” la maxim si de starturile ratate ori nu, insa mai ales de rasetele noastre ca oricat se straduiau unii tot la baza peretelui erau, deh.. greutatea proprie in combinatie cu elasticitatea. Intr-un sfarsit se scurse timpul si cu tristete, dar impovarati cu rucsacii proprii si gunoaiele de prin si de langa refugiu o porniram catre “civilizatie”, spre oras.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu