Dolomiti. Spigolo Jori (Pomagagnon - Punta Fiames)

Iulie 2010
Andrei si Gabi
Lungime 450m
Dificultate: 5 (cam 6 in cotatia din Romania)

Ziua a treia aduce cel mai lung traseu de catarat facut. Acum ne si impartim in echipe diferite. Eu si Andrei vom merge in Spigolo Jori, iar Ileana, Adi si Vlad in via Strobel (via ferrata in Punta Fiames).

Spigolo Jori, in stanga cu sageti

Schita traseului, cotatiile sunt mai tari decat cele de la noi, cu jumatate pana la un grad diferenta

 Spigolo Jori (premiera in 1909) este unul dintre cele mai frumoase si frecventate trasee din imediata apropiere a Cortina D'Ampezzo. Aerian si expus, are o linie relativ clara si usor de urmarit. Catararea pe muchia efectiva se face undeva de pe la jumatatea acesteia, pana acolo urmarind traseul clasic Dimai, apoi traversand pe o brana larga, plina de jnepeni.
Nu este foarte dificil tehnic, insa pasajele cele mai interesant apar in a doua jumatate a traseului cand obosela incepe deja sa se simta.

Noi am plecat din camping devreme si am facut cam 2 ore pana la baza traseului. Tocmai cand ne bucuram ca paream a fi singuri in traseu, undela la 50 m desupra noastra, pe o poteca ce venea direct din Cortina au trecut 2 echipe. Asadar posibil sa stam la coada prin regrupari.

Pana aici se merge nelegat, de aici se scoate coarda

Primele lungimi din schita se merge nelegat, si trebuie atentie in urmarirea traseului. Aici ne bucuram ca-i avem in fata pe italieni, par ca ei stiu foarte bine traseul.
Ne intalnim la locul de unde se merge legat in coarda si observam 2 echipe, una de 2, alta de 3 alpinisti, italieni, care stiu foarte bine zona. Aici pierdem cam juma de ora astaptand sa ne vina randul, apoi insa, cunoscand traseul si fiind de-ai casei, italienii maresc distanta si nu ne vom mai intalni.

Catararea este usoara, iar asigurarile foarte rare, caracteristica pecare am observat-o in traseele clasice din Dolomiti. Avem cu noi nuci si bucle si anouri asa ca nu ne facem griji.
Andrei planteaza o nuca pe care nu reusesc sa o scot cu nici un chip. Nici cu cheie nici cu mini-pioletul pe care il am la mine. Nu vrea. Asta este, ofranda muntelui.

Mergem cap schimbat si ajungem repede la marea brana unde parasim traseul clasic si pe care traversam catre traseul nostru. Secund fiind, ma las furat de imaginile din jur si uit prin jenpeni 2 anouri, folosite de Andrei la asigurari. Trebuie sa ma intorc dupa ele, filat de Andrei. Nu e o placere sa dar asta este, data viitoare sigur nu le mai uit!

Brana lata si intoarcerea dupa anouri

Pe acolo pe undeva trebuie sa fie

Apar si ai nostri pe promontoriul din creasta de vis-a-vis.

Hei...ce faaceeetiii?

Coritna D'Ampezzo

De undeva din stanga jos am plecat noi

 Facem fotografii si ne pregatim pentru adevaratele pasaje de catarat. Soarele ne da de furca, avem ceva apa cu noi, dar ne oboseste teribil. Caldura foarte mare, iar secundul are de dus si saculetul cu bocancii , haine si apa.

Salutare! Noi ne pregatim de plecare.....

Andrei, plecat cap de coarda

Cu sageti, marcate pozitiile noastre

 Incepem sa simtim lipsa pitoanelor, abia in regrupari 1-2 pitoane. Andrei mai asigura la cate o nuca, un anou, etc, dar are si pasaje de liber de aprope 10m. O regrupare interesanta a facut-o la un piton deasupra lui,la un jnepan mic sub el si un tzanc la nivelul lui. Peste toate mai are si ghinion, regrupand de cateva ori la 3-4 m sub regruparea clasica.
Calcarul de aici are o culoare maroniu-galbuie, nu e ca cel de la noi, mai alb. Este si destul de friabil. Parca ar fi un lucru vechi ce sta sa cada, sa se prabuseasca,  ai impresia ca acum se rupe tot si pica peste tine.

Este randul meu sa urc

Pasajele nu foarte dificile le simtim mult mai grele din cauza caldurii, oboseala s-a instalat deja. In cel mai dificil punct exist ao bucla de coarda veche, prinsa de un bolvan incastrat. Foarte buna pentru asigurare, la mine a fost la fel de buna si pentru tractiune. Sacul din spate atarna din ce in ce mai greu.

Mergem din ce in ce mai greu, traseul lung si ora matinala la care ma plecat isi spun cuvantul. Nu stim cat mai avem pana sus, nu se poate vedea. La noi in tara nu am parcurs asa un traseu lung cu catarare continua (cr. Picaturii are multe zone lejere). Aici insa 10-12 lungimi deja de catarare si mai urmeaza.

Ma intrebam ce fac Ileana, Adi si Vlad. Cu siguranta au ajuns in varf. Ne vor astepta, sper s anu-i facemsa stea prea mult. Mai ales ca norii au acoperit soarele si un vanticel rece a inceput sa bata (aveam sa aflam ca ne-au asteptat cam 3 ore! Multumim pentru rabdare!)

In ultima lungime, cu 5-6m inainte de final mai este un pas pe care-l simt greu. Sunt aproape terminat. Avem peste 14 ore de cand ne-am trezit si peste 12 de catarare. Dar ce frumos a fost!

Andrei, la final de traseu, uita de orice oboseala

Asigurare si filare pentru secund..adica eu

Apare si secundul, obosit dar fericit

O strangere de mana la final de traseu

Sus, amicii nostri erau bine infofoliti si rezistau cu greu vantului. Ne asteptau de peste 3 ore insotiti de un bun cunocator al locurilor.

Pe varf, caietul cu amintiri

Intoarcerea am facut-o prin spatele masivului, o poteca clara, plina de grohotis, marca inregistrata Dolomiti.Efectiv inconjuram masivul Punta Fiames pentru a ne intoarce de unde am plecat de dimineata.
Pe parcurs Adi se joaca cu aparatul foto.

Lumini si umbre

Spigolo Jori, un superb traseul ...lung...

Mai multe fotografii AICI.



Zile senine!

.

Dolomiti. Via ferrata Giovanni Lipella

Iulie 2010

Ileana, Adi, Vlad, Andrei, Gabi

Dificultate: medie  

Dupa ce in prima zi de Dolomiti am facut cunostinta cu  catararea si istoria de la Cinque Torri, a doua noastra zi in Dolomiti ne-a purtat pasii in Tofana di Rozes, planificat fiind un traseu de via ferrata: Giovanni Lipella.

Tofana di Rozes, vazuta de la Rifugio Dibona, in lumina diminetii

De la Cortina D'Ampezzo pana la Rifugio Dibona se poate ajunge cu masina. Este o parcare mare chiar langa cabana. Exista panouri cu informatii despre traseele din zona.

Poteca merge intre 1.30 si 2 ore pe la baza muntelui, ocolind toata partea vestica, pana la intrarea in tunelul Castalleto.Intr-o zona cu jnepenis des reusim sa ne imprastiem. Iesim din incalceala crengilor, plini de ace, fiecare dupa cum a putut, avantaj Ileana ca e mai mica si s-a strecurat mai usor.

Poteca pe grohotis, imagine clasica a Dolomitilor din zona Cortina

Mai multe echipe la intrare

Scara de fier cu intrarea in tunel, inceputul efectiv al traseului

Tunelul a fost folosit de armatele italiene in 1917 pentru a bombarda/dinamita varful "Castalleto di Tofana" acolo unde era pozitionata o unitate austriaca. Tunelul este ascendent, lung de 500m si urca o diferenta de nivel de120m. Pe alocuri inclinatia este semnificativa iar scarile sunt prezente doar partial. Este necesara o sursa de lumina deoarece pe cea mai mare parte nu are iluminare naturala.

Dupa iesirea din tunel continuam pe fata de V/NV a Tofana di Rozes. Intram pe o brana plina de grohotis, lata, unde incepem sa simtim caldura ce ne va insoti si se va intensifica toata ziua. 

La iesirea din tunel

Tres chaud, ma cherie, tres chaud ...

In tunel am mers mai mult impreuna cu celelalte 2 grupuri cu care ne-am intalnit la intrare, apoi am preluat si alte 2 grupulete intalnite in tunel. De aici am inceput sa ne rasfiram, fiecare dupa ritmul de mers. Noi am mers in ritmul nostru, dar probabil destul de tare pentru ca am mai trecut de cateva grupulete pe parcurs. La finalul zonei cu grohotis dam si d eprimele zone mai abrupte, dotate cu cablu de asigurare. 

Chiar ma intrebam ce fel de via ferrata e asta, timp de 2 ore nu am dat peste nici un cablu. Eu ma asteptam la scari batute , cuie, etc asa cum auzisem eu. Dar, uite ca poate fi si altfel. Oricum o sa dam peste toate, mai putin peste scari batute in perete. Dar nu le-am dus lipsa, imi place sa simt stanca.

Prima dintre zonele frumoase, de catarat

Eu si Andrei am vrut sa cataram totul fara a ne trage de cablu. L-am folosit doar pentru asigurare, si aceea mai mult de moral. Totusi, in unele zone, traseul este cu adevarat expus si nu e de dorit sa cazi.

O traversare expusa

Cam asa arata peisajul sub zonele de traversare

Traseul urmeaza o oarecare rutina, alternand pasajele de catarat cu traversarile. Intotdeauna catre stanga, ocolind muntele. 

 Dam si peste zone umede. Ne racorim putin imbratisand stanca umeda si ceva mai rece. Cum iesim in soare ne topim,dar traseul este cu adevarat spectaculos.

Cu Andrei, pe un promontoriu iesit din poteca

Cataram cu grija

Mici fiinte, pierdute in imensitatea muntelui. Pe brana de sus continua traseul spre varf

Ajungem aproape de "Tre Dita" in punctul in care traseul se bifurca (aprox 2680m). In stanga se urmeaza o poteca usoara catre Rifugio Giussani, iar in dreapta continua traseul de via ferrata spre varf. Este prima traversare catre dreapta a zilei, si se merge fara cablu de asigurare o buna bucata de drum. Dam si peste zapada, ascunsa dupa niste bolovani.

Nu banuiam ca abia de aici incepe partea cea mai interesanta a traseului. 

Vara, soare, caldura mare

 Perete la aproape 90 grade!  Se schimba treaba, avem de catarat si asta nu poate decat sa ne bucure. Este adevarat ca zona este foarte dificila pentru cei incepatori sau pentru cei obisnuiti doar cu potecile, dar poate fi un bun inceput, insotiti de cineva cu experienta.

Peretele aproape vertical

Adi si Ileana

Vlad, atent la asigurari

Norii au inceput sa se mai adune, soarele nu ne mai arde. Ne bucuram din plin de aceasta perioada. Cativa pasi chiar ne solicita (evident pe cei care doresc sa catare fara a trage de cabul existent).

Iesim (eu si Andrei) in saua unde se termina traseul de via ferrata (pe la 3027 m) si asteptam si pe ceilalti.

In spate, vf Tofana di Rozes

Andrei,in "costumul" folosit de noi doi pe majoritatea traseului; inca este foarte cald

 Din pacate norii se strang rapid si pana ne adunam, pana ne re-aranjam, varful nu mai este de vazut. Temperatura scade si ea destul de mult, acum ne cautam hainele mai groase. Vantul isi face si el aparitia.

Norii amenintatori

Unde este varful?

In conditiile date decidem sa coboram direct fara a mai urca pe varf. Regrete destul de mari...dar grindina ce incepe sa cada ne determina sa coboram imediat catre Rifugio Giussani. Ne ploua cu grindina cam jumatate de ora, apoi apar si ferestre de soare. Deh, ca la munte. Insa totul este ud, iar coborirea o facem cu multa grija, zona fiind abrupta si plina de grohotis.

Facem o mica pauza langa cabana, apoi coboram la Rifugio Dibona si la masina.

Desi nu mi s-a parut a fi foarte tehnica, dificultatea traseului consta in lungimea sa, mai ales daca se alege partea cu varful, asa cum am facut noi. Insa, se poate face lejer intr-o zi de vara.

 Urmatoarea zi aveam in plan un traseu superb:  Spigolo Jori.

Mai multe fotografii gasiti AICI. 

 Comentariul lui Adi (iulie 2010): 

A doua oara in viata mea cand merg la catarat si pentru prima data cand merg pe o via ferrata.

Trebuie sa recunosc ca la inceput pe prima scara din via ferrata Lipella mi se parea un fel de canionul sapte scari. La plimbarea prin tunel eram atat de fascinat ca era sapat de soldati incat incerca sa imi fac lumina cu frontala, sa vad cat se poate de mult astfel ca am dat de 2 ori cu capul de stanci (multumiri pentru casca). 
Dupa ce am iesit din tunnel si am vazut toata privelistea pentru un moment m-am intrebat in sinea mea cum de este atata zapada, de fapt fiind doar grohotis. Facand via ferrata pentru prima oara trebuie sa recunosc ca in timp ce mergeam noi pe acolo a aparut si un sentiment de teama, care spre fericirea mea a si disparut repede. Eram fericit ca din cand in cand puteam sa ma mai energizez cu cate un pup de la o fata. 
Cea mai frumoasa parte din prima via ferrata mi s-a parut cea de final in care peretele devenea destul de vertical si am incercat si eu ce facusera Gabi, Andrei si Ileana tot traseul sa nu se mai tina deloc de cablu cu mainile ci sa catere.

            Uite-ne la finalul primei mele experiente pe via ferrata si vedem un varf de peste 3000m pe care teoretic daca nu ne pacaleau ceva stropi de ploaie, tunete si niste norisori negrii l-am fi atins. Cam asta despre prima via ferrata.

Zile senine!

Dolomiti. Cinque Torri - catarare si istorie

Iulie 2010
Ileana, Adi, Vlad, Andrei, Gabi


Dupa un drum cu masina de 1500 km si aproximativ 20 ore am ajuns in Cortina D'Ampezzo. Este inca noapte si ne indreptam spre Cinque Torri. Neputand vedea mai nimic ne luam dupa indicatoarele rutiere si ajungem undeva catre pasul Falzarego, iar un indicator ne indica "Cinque Torri". Nu este exact locul pe care-l cautam, aflasem de o sosea care ne scoate direct sus ...dar suntem aici, restul conteaza mai putin.

Ora 4.00 dimineata. Suntem undeva intr-o parcare, inconjurata de padure. Parca se vede si o cabana sau, ma rog, o constructie. In fine, unii scot cortul altii aleg sa doarma sub cerul liber. Eu pun izoprenul langa masina, pe o iarba verde si mare, ma bag in sac si ... stop joc!

Aud ceva masini, voci, agitatie ... dar este prea bine in sac, nici macar ochii nu-i misc. Dupa un timp zgomotele se intensifica si cand deschid ochii este deja lumina. Hai sa vedem unde suntem:

Din soseaua de la Cortina spre pasul Falzarego se face, spre stanga, un drum de 1-2 km (netrecut pe harta) pana la Rif. Bain de Dones

Ei bine, suntem la Rifugio-Ristorante Bai de Dones, la picioarele masivului. O parcare imensa, un restaurant cu terasa. Si multa, multa lume. Unii o iau pe poteca (mai putini) altii urca cu telescaunul. Noi ne-am "cazat" intr-o latura a parcarii ceva mai ferita, dar tot trebuie sa ne trezim si sa ne miscam. Nimeni nu ne-a deranjat sau nu ne-a spus ceva.
De aici pleaca un telescaun pana sus, la stanci. Asta noapte nu am nimerit drumul direct pana sus dar nici de aici nu pare mult, vom face putin peste 1 ora.
Cel mai important este ca vedem un izvor amenajat. Asta inseamna apa ... gratis! In urmatoarele 3 zile vom reveni des aici pentru a ne aproviziona cu apa si a ne spala...e adevarat doar tarziu in noapte.

Destul de ametiti de drumul lung si de cele doar 3-4 ore de somn ne pregatim echipamentul si o dam in sus pe poteca. Mergem incet abia acum incepem sa ne trezim si sa constientizam faptul ca astazi vom catara in Dolomiti!

Telescaunul si poteca pe care am urcat

Ajungem la grupul de stanci si turnuri, observam muzeul in aer liber. Prinsi de febra cataratului, decidem sa vizitam muzeul ceva mai tarziu. Ne tezim in fata a nenumarate blocuri de stanca, mai inalte sau mai mici, sfaramate sau netede. Oare pe unde ajungem la cele pe care le-am ales, adica la cele pentru care avem schite (aici multumesc lui Radu, Octavian si lui Mihai pentru ajutor - schite, foto si informatii).

Intreb pe cineva, dar nu stie engleza, altii nu stiu unde e situat locul. Intr-un final cineva imi explica, jumate engleza, jumate italiana, iar restul gimnastica, cam pe unde ar fi locul.

Zone Cinque Torri

Trecem printr-un semi -tunel interesant, ne uitam la multii cataratori de diverse grade pe diverse trasee si ajungem unde trebuie, mare noroc cu fotografia pe care o aveam.

Lume multa, trasee pe toate gusturile

Traseele catarate; evident, cotatia este ceva mai tare ca la noi cu jumate pana la un grad

Primele echipe sunt: eu si Ileana in Torre Barancio, Andrei si Adi in Torre Romana. Pana la urma Andrei a nimerit in alt traseu,mai dificil, iar Adi a avut muuult de furca, el fiind mai degraba incepator (la acea data)in ale catararii. Insa, nu s-a plans deloc, a tras de el si chiar i-a placut !

Regrupare in acelasi traseu - spituri si lant

Asigurarile sunt la 4-5 metri, destul de dese pentru un astfel de traseu. Cinque Torii este insa si o zona scoala si de antrenament primavara, inainte de atacarea marilor pereti in perioada verii.
Eu am ceva probleme cu traseul, incerc sa gasesc in schita lucrurui mai putin evidente la prima vedere, dau intr-o zona fara asigurari, cam 10-12 m. Nu stiu ce sa fac. Convins insa ca am citit schita asa cum trebuie dau inainte si intr-adevar dupa 3-4 m dau de urmatoarea asigurare. Totusi, destul de dificil de interpretat schita pentru zona asta. Ceva mai tarziu Andrei a luat-o prin balarii si doar abilitatile lui tehnice si fizice l-au scos la liman.

La final de traseu

Fara cuvinte

Eu si Ileana rapelam din 2 bucati si revenim la baza traseelor. Mancam ceva, intre timp Andrei si Adi coboara si ei. Andrei se duce cu Vlad, noi mai lenevim putin. Vlad da dovada de o ambitie extraordinara. A iesit doar de 2-3 ori la catarat pana acum insa trage de el pentru a depasi lipsa de experienta.

Vlad, in actiune

La baza Torre Romana

Ileana, in fisura

Catararea este placuta, fisura larga pe alocuri imi permite si ceva ramonaj, asa ca sa mai diversificam tehnicile. Andrei, pe traseul alaturat, o ia prin balarii si-l aud cum striga dupa mine sa-i spun pe unde am luat-o. Ma uit si vad ca e departe de linia traseului. Asta este, continua cu asigurarile mobile dar zona este destul de friabila si coarda freaca. Iese in top insa coarda este intinsa la maximum, sta pe marginea turnului intr-un echilibru precar. Nu ma pot abtine sa nu rad cand il vad acolo...dar nu e de joaca.
Ies din linia traseului nostru, ma minunez pe unde a putut trece ca si cap de coarda. Eu pot vorbi cu Vlad, secundul lui, astfel incat acesta sa mai inainteze putin din regrupare. Gata, s-a rezolvat.
Sus ne regrupam toti 4 pentru a face un rapel lung (avem corzi de 64m).

Ai grija, sunt cu ochii pe tine!

Hmmm... fain se vede aici!

Rapelul de 60m

Noi am catarat pe turnul din mijloc, traseele sunt ascunse din acest unghi

Gata cu cataratul pe ziua de azi.

Ne indreptam privirile spre istorie.
Si ai ce vedea, admira si rememora. Ba chiar iti poti imagina si ingrozi de ce a putut fi in aceste locuri.

O parte din muzeul in aer liber, zona spulberata de obuze si proiectile

Pe 23 mai 1915, regatul Italiei a declarat razboi Imperiului Austro-Ungar si a ocupat Cortina, sfarsind astfel 4 secole de dominatie habsburgica. Trupele imperiului s-au retras catre Lagazuoi pentru a apara Val Badia.
Importanta strategica a zonei Cinque Torri era clara pentru toata lumea.

Cinque Torri (spre stanga jos), bastion la marginea padurii;
punct de observatie a intregii zone (vedere de pe Tofana di Rozes)

In iunie 1915 trupele italiene au ocupat pozitii pe acest punct inalt. Au construit transee, adaposturi si depozite de armamentsi hrana, au tras linii telefonice. Din acest moment zona a devenit teatrul unor lupte crancene la mare altitudine.
Aici au fost plasate tunuri gigantice, ale marinei, care puteat trage proiectile de 30cm in diametru.

Muzeul a fost restaurat si este foarte bine intretinut. Au fost recreeate scene ce par destul de reale. Sala de mese, depozite, toate trebuie sa aduca aminte de ororile razboiului.

Prima zi a trecut, am profitat din plin. Revenim la parcarea noastra, acum aprope intuneric deja, lume mai deloc. Izvorul ne reface proviziile de apa si ne ajuta sa ne spalam. Strangem tot si plecam catre urmatoarea destinatie: Via ferrata in Tofana di Rozes.


Mai multe foto din Cinque Torii gasiti  AICI.


Zile senine!